Faith No More la Bucuresti

TRUPE: Faith No More

Seara de sambata m-a gasit in incinta Salii Polivalente, nerabdatoare sa vad una din cele mai influente trupe rock ale anilor ’90, trupa despre care am auzit atatea de-a lungul anilor, dar niciodata nu m-am apropiat de ea mai mult de cateva piese. Destramata in 1998 si reformata dupa mai bine de zece ani, Faith No More a marcat aceasta piatra de hotar printr-un turneu mondial care, din fericire, nu a ocolit Romania. Cand nu credeam deci ca voi mai avea sansa de a vedea aceasta legenda altfel decat in vechile inregistrari, am avut frumoasa surpriza de a face cunostinta cu muzica celor cinci artisti in direct, din mijlocul a doua mii si ceva de oameni.
Seara a inceput cu una dintre cele mai cunoscute trupe de alternativ de la noi, Luna Amara. Nu m-am numarat niciodata printre admiratori, iar piesele nu-mi sunt cunoscute cu exceptia Loc lipsa. Cu profesionalism, energie si implicare, clujenii s-au prezentat mai mult decat onorabil in ciuda publicului inca putin, iar trompeta a fost elementul de culoare al concertului lor.

Luna Amara

|

Despre cei de la Elvis Jackson nu stiam decat ca provin din Slovenia si banuiam, din cauza numelui, ca au o buna doza de umor in muzica lor. Intr-adevar, oamenii au venit pusi pe sotii, iar pozitivismul care a curs in valuri de pe scena i-a molipsit pe toti. Vocalul David „Buda” Kovsca s-a „inarmat” cu haine pestrite, o trompeta, colace de salvare, saltele de apa, ratuste si pestisori gonflabili si multa, multa buna-dispozitie, ca sa nu mai vorbesc de energia debordanta. Evident, toate aceste s-au potrivit de minune cu muzica, un ska amestecat cu elemente de metal, hardcore si reggae, adica ceva foarte eterogen, usor agresiv, dar plin de viata. Iar ca pasaj distinct, in apropierea finalului, inceputul din Raining Blood a lovit din plin.

Elvis Jackson

Mult mai mult mi-a placut The Superhiks, alta trupa despre care nu stiam mare lucru. Macedonenii ne-au propus tot un ska, dar ceva mai omogen si mai cursiv decat precedentul, elementele reggae, latino si balcanice fiind foarte bine integrate in fondul punk. Zona metal nu a fost neglijata, cover-ul Ace of Spades avand darul de a anima spectatorii din ce in ce mai numerosi. Pata de culoare au reprezentat-o cei trei suflatori, trompetist, saxofonist si trombonist, precum si faptul ca nu toate piesele au fost in engleza. Dupa concertul acestei trupe nu pot spune ca am fugit la merchandise sa ii caut albumele, dar atmosfera creata mi-a placut foarte mult.

The Superhiks

Avand ca fundal mai multe randuri de draperii din catifea rosie, Faith No More si-a facut intrarea pe Reunited (Peached & Herb), toti membri la patru ace (chiar si cu cate un trandafir prins la piept); s-a evidentiat din start personalitatea lui Mike Patton: cu baston, ochelari si voce patrunzatoare. Incepand cu From Out of Nowhere, cei cinci americani au avut intreaga sala la picioare, pentru ca pe scena s-a desfasurat o adevarata lectie despre ce inseamna o mare trupa. Centru atentiei a fost in continuu solistul vocal, aflat in forma maxima, care a apelat, pe langa extraordinara sa voce, la tot felul de trucuri de efect: portavoce, microfon tinut cu gura, alergat in toate directiile si o larga paleta de grimase.

Faith No More

La chitara, Jon Hudson s-a agitat si el permanent, iar claparul Roddy Bottum a intregit imaginea trioului din prima linie. Ceva mai in spate, basistul Billy si bateristul Mike Bordin au lovit din plin si au sustinut o puternica baza ritmica. Ce as avea eu de reprosat se leaga de calitatea sunetului: deseori prea tare sau prea distorsionat, acesta le-a lasat mici sanse celor care nu erau familiarizati cu trupa in a-i intelege cum trebuie muzica.
Intins pe mai mult de o ora si jumatate, repertoriul a parcurs intreaga discografie, intre piesele care au facut deliciul unui public avizat numarandu-se Surprise! You’re Dead!, Easy, Midlife Crisis, Epic, The Genle Art of Making Enemies, King for a Day, iar la bis We Care a Lot (ceruta intens) si Midnight Cowboy. Publicul a fost prins ca intr-o mreaja de muzica unica a americanilor, un amestec de metal alternativ cu rock experimental, funk si atatea alte elemente care, original imbinate, au dat contur unui stil inconfundabil.

Faith No More

Sambata seara, ascultand pe viu toate acestea, nu ti-ar fi fost greu sa iti dai seama de ce atatia artisti situeaza Faith No More in capul listei preferintelor. Extrem de receptivi, spectatorii au sarit si s-au agitat in ton cu ce se petrecea pe scena, au cantat la unison si si-au aclamat trupa preferata. La randul lor, muzicienii i-au incurajat si le-au multumit, neuitand de Hefe, organizatorul evenimentului. La intrebarea daca au incredere in americani, sala le-a raspuns cu un huiduit sustinut, ca si la mentionarea manelelor, iar cu alta ocazie Patton i-a indemnat pe spectatori sa-si verse frustrarile pe cei doi cameramani.

Faith No More

Cum nu numai vocalul a vorbit, ci in nenumarate randuri dialogul a venit din spatele clapelor, comunicare dintre trupa si public a fost extrem de buna. Nu cred ca sunt eu in masura sa judec fenomenele muzicale de astazi, dar imi permit sa enunt urmatoarele: revenirea Faith No More este de cel mai bun augur, iar concertul de la Bucuresti, din cadrul Reunion Tour 2009, a dovedit-o pe deplin.

Luna Amara