Hexvessel în Bucureşti

Grupul Hexvessel a apărut pentru a patra oară în România, dar a fost pentru prima dată când a ajuns în Bucureşti. De fiecare dată, finlandezii şi-au cântat frumoasa muzică în cadrul evenimentelor organizate de Kogaionon, cum ar fi la edițiile festivalului Dark Bombastic Evening din Alba Iulia, ori serile Kruna din Braşov. Acum, cei de la Hexvessel se află într-un turneu european care a început la ei acasă şi a continuat cu zonele germanice, coborând spre Budapesta, ca să ajungă în Cluj şi Bucureşti şi ca să înainteze apoi prin alte locuri din sud-estul continentului. 
 

Concertul din Bucureşti a fost programat pentru duminică, 3 aprilie, în Control Club. În aceeaşi zi a avut loc şi un concert Amorphis la Arenele Romane şi s-ar zice că ăsta ar fi fost un motiv pentru care nu a venit prea multă lume la show-ul Hexvessel. Dacă asta ar fi cauza reală a acestui fapt, mi s-ar părea ceva ilar fiindcă grupul de psychedelic folk pare că adună de obicei oameni ce nu țin morțiş să meargă chiar la fiecare show Amorphis care se întâmplă într-un loc anume. Oricum ar fi, cine s-a dus să asculte Hexvessel s-a ales cu o amintire foarte plăcută, iar cine n-a fost, a avut alte treburi. Remarca asta e precum vorba aia care spune că dacă o pisică neagră îți taie calea înseamnă că pisica se duce undeva. La concertul din Control au fost mai puțin de 100 de oameni, nu pot spune ce şi cum precis dacă nu am date concrete, pentru că nu mă pricep la estimări numerice. Dar în definitiv, nu a fost nimic bizar. Atmosfera a fost într-un mare fel, iar fiecare individ s-a putut bucura de muzică fără stresuri ivite din chestiuni de aglomerație, plus că a fost vorba de genul ăla de sunet colosal de bine redat, care iese din sculele fabricate de Orange Amps.  
 

În turneul desfăşurat de Hexvessel sunt incluşi şi suedezii de la New Keepers of the Water Towers şi a fost un mare păcat că nu am putut să ajung la concertul lor. Nu-mi place deloc să fac treaba asta, să merg la un concert de club unde vin să cânte două, trei trupe şi apoi să vă scriu că nu am ajuns la opening acts. Numai că de data asta, am pierdut noțiunea timpului lucrând la nimicuri ale lumii din care fac parte şi propriile percepții. Norocul meu a fost că showurile au început cu întârziere şi astfel, am ajuns la club atunci când cei de la Hexvessel se suiau pe scenă, ba chiar am avut timp şi de o țigară înainte. Legat de New Keepers of the Water Towers, trupa asta este fascinantă. Neapărat să le ascultați ultimul album, „Infernal Machine” dacă vă interesează un vibe de natură science fiction, horror şi thriller în acelaşi timp, cu o influență temperată de King Crimson per ansamblu şi de David Guilmor în cazul chitarei, mai pe scurt nişte prog mai lent care se duce spre doom în manieră contemporană, cu nişte psychedelic şi space rock. 
 

Trupa Hexvessel îl implică în primul rând pe britanicul Mathew McNerney, adică Kvhost, un om extraordinar care e în stare să dea formă unor expresii atât de variate, de la mizeria şi isteria exprimate pe unicul material Vomitorium, la nenorocirea pe care o cânta în grupul Code, la superbul grind făcut sub numele Gangrenator, la opera totală de artă care reprezintă albumul „Supervilian Outcast” de la Dødheimsgard,  la poezia tenebroasă numită Decrepit Spectre, la petrecerea de la Beastmilk şi apoi la apocalipsa „dansantă” de la Grave Pleasures şi asta nu-i tot, dar aici e vorba despre Hexvessel. Muzica Hexvessel e încadrată în aria de folk şi psychedelic, dar eu pot să zic că, în principal totul reiese dintr-un instinct de natură magică. Aici, Kvhost e ca un povestitor, iar ceilalți membri ai trupei îl acompaniază cu un soundtrack excepțional. 
 

 

La showul din Control, l-am văzut pe Kvhost purtând o pelerină care avea cusută pe spate o lună, cred că avea o nuanță albăstruie sau cel puțin aşa părea să fie sub luminile de club şi cred că e un accesoriu extrem de potrivit pentru rolul lui în această trupă. Concertul cu pricina se poate traduce ca un moment marcat numai de treburi pozitive. Era atât de evident că muzicienii de la Hexvessel se simțeau extraordinar de bine cântându-şi muzica, încât te molipseai imediat cu gânduri din cele mai frumoase. Iar când vine vorba de setlist, finlandezii au înfăptuit un best off din punctul meu de vedere.  Bineînțeles că au cântat destule piese de pe albumul lansat la începutul acestui an, „Where We are Dead”, cum ar fi „Earth Over Us”, „Cosmic Truth”, „When I’m Dead”, „Mirror Boy”, sau „Mushroom Spirit Doors”, dacă nu mă înşală memoria în ceea ce priveşte titlurile, ultima menționată fiind una dintre cele mai „fericite” piese scrise în prezent. Noul album a marcat o schimbare în muzica Hexvessel, aşa că stilul a devenit foarte asemănător cu rock-ul anilor ’60. E mult groove pe albumul ăsta şi sunt multe fragmente create într-o manieră foarte tradițională, dar dat fiind că vorbim de nişte muzicieni foarte talentați, există în continuare o marcă individuală care face ca lucrurile să fie foarte intense, mai ales când ele ajung să fie cântate live. Apoi, mare atenție la versurile de pe acest album, care deşi sunt considerate simpliste de unii, ele ilustrează într-un mod impresionant o esență a lumilor, a faptelor şi a simțurilor. E vorba practic de acea simplitate fascinantă de care oamenii tind să fugă doar pentru că nu face uz de intrigi dubioase. Un fapt minor care nu mi-a plăcut la concertul din Control a fost că muzica din sala alăturată spațiului în care se cânta era la un volum cam tare, aşa că între piese, când Kvhost povestea despre lucruri captivante, se cam sucea starea de spirit şi parcă se simțea că lucrurile nu sunt la locul lor. 
 

 

A fost muzică şi de pe „No Holier Temple”, albumul din 2012 şi aşa am auzit „Woods to Conjure”, piesă care-l determină pe omul de la clape şi vioară, Kimmo Helén să pună mână pe trompetă şi să ne bage la un întuneric mental similar cu starea aia din filmele color regizate de David Lynch, chiar dacă schemele „Lyncheene” nu au integrat niciodată prea multe noțiuni magice sau panteiste. Nu au lipsit nici secvențe de pe primul album Hexvessel, „Dawnbearer”. Au cântat „I Am the Ritual”, piesă pe care n-am să încetez să o iubesc vreodată şi, ca să fie şi ceva clasic pentru distracție, la bis s-a interpretat „Invocation Summoning”. Ceva foarte interesant de urmărit este conexiunea dintre membrii acestei trupe. Kvhost povesteşte despre viziuni profunde cu o voce incredibil de frumoasă, Kimmo se distrează în timp ce mânuieşte diverse instrumente, chiar dacă ştie foarte bine să ne arate cum şi când e cazul de ceva melancolie, toboşarul face lucruri din cele mai nebune cu ritmul atunci când muzica o cere, iar în rest se ocupă de ceremonie impunând o perspectivă „relaxată”, apoi chitaristul şi fata de la bas se prezintă ca nişte adevărați elfi care practică magia prin intermediul instrumentelor ce nu le scapă vreodată de sub control. De-aici lipseşte Marja Konttinen, a doua voce din Hexvessel şi clopoțeii ei, ori celelalte instrumente de percuție, însă ea nu a mers cu Hexvessel în acest turneu, din nefericire. Au fost multe momente mişto în seara respectivă, unul dintre ele fiind faptul că muzicienii aduseseră un corn în care au pus vin roşu şi l-au lăsat să circule în toată sala ca fiecare om să poată spune că a băut cu ei dacă a simțit nevoia. Având în vedere registrul sonor şi caracterul muzicienilor, prezența acestui obiect, a cornului nu a mai contribuit la formarea acelei imagine odioase pe care o vedem la evenimente ce implică folk metal şi alte derivate. Acolo, cornul devine un simbol al rătăcirii fie din pricina asocierii lui în culturi şi contexte nepotrivite, fie din modul obsesiv al oamenilor de a-l afişa. Dincolo de astea, nu ştiu dacă trebuie să mai spun ceva în încheierea acestei relatări. Cred că e suficient să spun că acest concert a fost unul dintre cele mai tari lucruri care mi s-au întâmplat în trecutul recent.