Koneskin şi The Thirteenth Sun în Control Club

E o tradiție care asociază zilele de duminică cu noțiunea de linişte. Ştim că ideea asta există datorită sau mai exact, din cauza creştinismului, care a dictat ca în astfel de zi să nu se întâmple nimic. Că îi pasă ori nu cuiva despre tot soiul de religii e mai puțin important, fiindcă lucrurile sunt înfipte de prea mult timp într-un anumit fel în conştientul colectiv. Astfel că, pe un fond de linişte s-a desfăşurat un concert, într-o seară de duminică, mai precis, 23 noiembrie, în Control, unde au cântat braşovenii din The Thirteenth Sun şi italienii Koneskin. Liniştea despre care vorbesc a fost şi nu a fost de natură metaforică. E vorba despre un loc, în care au venit câțiva oameni, nu prea mulți dacă introduc în calcul percepția mea despre genul de muzică prezent aici şi despre câtă apreciere i se cuvine, ba chiar foarte puțini, iar faptul cert este că toată lumea era amorțită şi tăcută, inclusiv înainte ca trupele să se apuce de treabă. Dar a fost o linişte de bun augur, fiindcă şi țelul muzicii din seara cu pricina are multe legături cu ceea ce se cheamă linişte interioară şi până la urmă, ținutul ăsta interior cuprinde destui oameni, chiar dacă nu sunt toți în acelaşi loc şi moment. Trebuie să recunosc că nici nu mi-era dor de atmosfera de concert de club similară cu cea dintr-un coteț de găini, unde prea multă vorbă persistă şi rezistă atunci când cineva spune sau cântă ceva pe o scenă. 

Inițial, Flesh Rodeo din Bucureşti trebuia să apară în postura de act de deschidere, dar în ziua evenimentului le-a fost anunțată retragerea din cauza unor obstacole de natură medicală întâlnite de unul dintre membrii formației. Şi aşa, cei de la The Thirteenth Sun n-au avut încotro şi au lovit în audiența liniştită, începând playlist-ul cu piesa Torment of Existence, cât să nu ştie nimeni ce i-a lovit şi de unde. Pe zidul de proiecție se vedeau ceva imagini de factură cosmică, create în registrul fanteziei, bineînțeles, dar începutul brusc al piesei amintite trimitea la gândul că pe scenă se află nişte oameni care sunt nerăbdători să cânte şi, pe măsură ce concertul se desfăşura apăreau din ce în ce mai multe motive de a înțelege de unde vine nerăbdarea asta. Aceasta venea din frumusețea muzicii care te trage într-un vârtej de care poți deveni dependent foarte uşor. Melodicitatea, ritmul şi alternanța tensiunii oferă cam tot ce e necesar pentru a scăpa de simțurile cotidiene.

Mi-au plăcut The Thirteenth Sun de când i-am văzut prima dată, dar evoluția lor este mai multă decât evidentă, d-aici şi tendința de a-i caracteriza prin superlative. Instrumentalul a căpătat o omogenitate care face ca lucrurile să fie şi mai intense, iar vocea a dezvoltat între timp o expresie şi mai limpede. Am auzit piese care deja au devenit destul cunoscute într-un mediu anume, cum ar fi Comprehension, Glowing Sun, sau The Fabric of Time, iar un lucru foarte interesant stă în compozițiile noi ale braşovenilor, fiindcă pare să fie cazul explorării unei altfel de dimensiuni, una extrem de atrăgătoare. Nu încape îndoială că în materie de treburi progressive şi avant-garde-iste, The Thirteenth Sun au de spus o mulțime de lucruri, foarte valoroase după părerea mea.

Despre noua trupă a tobarului Sergio Ponti, pe care-l ştim de la Dor de Duh şi Sunset in the 12th House nu puteam să asimilez ceva mai mult decât gândul că de-abia aştept să-i aud live. Bănuiam ceva ce ulterior s-a dovedit a fi cu siguranță peste măsura aşteptărilor. Lui Sergio i s-au alăturat pentru acest proiect chitaristul Gabriele Zoccolan şi pianistul Feryanto Demichelis, ambii având o vastă experiența muzicală care nu face decât să le confere o frumoasă libertate de a compune. Colaborările acestor trei muzicieni dau la rândul lor un important indiciu legat de orientarea stilistică pe care Koneskin o deține, mai ales dacă ne gândim că Demichelis a lucrat cu dirijorul de orchestră, compozitorul şi contrabasistul italian Ezio Bosso, sau cu Ace de la Skunk Anansie. Aşadar, cred că e evident faptul că încadrarea trupei în stilul post-rock e un pic superficială în acest context. Cu siguranță că influențele post-rock se resimt considerabil dar este vorba despre ceva mai mult. Uneori lucrurile alunecă şi către alternative, dar baza este concepută din principii reformate ale muzicii de orchestră. Interpretarea scapă foarte uşor de multe dintre convențiile muzicale, în timp ce toate detaliile se coagulează într-o atmosferă puternică. În acest decor construit din clape, corzi şi percuție intervine şi vocea aceluiaşi Demichelis care nu prea mai lasă loc de cuvinte, ci doar de ecouri.

Un alt semn care a dezvăluit ceva despre luminozitatea muzicii pe care Koneskin o cântă este faptul că, pentru cea mai mare parte a timpului, caracterele principale interpretează cu ochii închişi şi nu, nimic nu pare să trimită la ideea de scenariu. Sunt anumiți muzicieni care atunci când închid ochii ba au migrat în altă parte, ba s-au transformat în altceva, iar dacă ascultătorul e atent îi va urmări pe aceştia în oricare dintre ipostaze sau călătorii. În cazul celor de la Koneskin a fost rost de nişte fenomene diverse ale ordinului perceptiv, mai ales că în general, totul pare că se balansează între melancolie şi reverie.

Momentul Koneskin a început cu piesa To Fall Apart, continuând cu Maya, Velvet Starry Night, sau Liberty Place, melodie pe care Sergio Ponti a dedicat-o acestui spațiu teritoriul, fiindcă aici, spune el că a atins starea care i se potriveşte în materie de experiență artistică. Pe parcursul întregului concert, în spate s-a proiectat o bună bucată din filmul documentar Samsara, al lui Ron Fricke. Sincronul a ieşit de multe ori atât de bine, încât la anumite fragmente mă întrebam dacă nu cumva cei de la Koneskin au compus muzica având în față imaginile specifice. Show-ul de la Control face parte din prima mişcare a acestei trupe în România, fiind inclus într-un mini turneu, care a pornit din Timişoara, a ajuns în Braşov şi s-a oprit aici, în Bucureşti. Ceea ce au reuşit Koneskin să redea alături de The Thirteenth Sun a reprezentat un act care a cuprins cea mai mare doză de armonie pe care am putut să o resimt în ultima vreme, în calitate de martor al unui astfel de eveniment.