Maiden England 2013 la Bucuresti

Daca pentru datele turneului Maiden England din anul 2012 Iron Maiden i-a avut alaturi pe rand pe Alice Cooper si Coheed and Cambria, pentru datele din 2013 Iron Maiden a apelat la Ghost, Voodoo Six, Sabaton, Amorphis, Anthrax , Megadeth si Slayer. O paleta destul de larga pentru a satisface gusturile fanilor din intreaga lume. Pentru concertul de la Bucuresti, Iron Maiden i-a avut alaturi pe Voodoo Six si Anthrax. Daca despre primii nu stiam nimic in momentul anuntarii concertului, nu acelasi lucru era valabil si pentru Anthrax, trupa de legenda a thrash metal-ului si, fie vorba intre noi, trupa responsabila indirect si pentru explozia nu metal din anii '90. Ar fi fost interesant sa vedem la Bucuresti si Ghost, un nume in plina ascensiune, ce a primit aprecieri pozitive atat din partea presei din intreaga lume, (aici tin sa amintesc de doua dintre cele mai respectate publicatii de gen: Metal Hammer UK si Terrorizer) dar si din partea unor muzicieni cu nume grele cand vine vorba de sonoritati rock: Phil Anselmo (Down, ex-Pantera), James Hetfield (Metallica) si Duff McKagan (Loaded, Velvet Revolver, ex-Guns N'Roses). In fine, nu a fost sa fie (cel putin pentru moment), insa am speranta ca se va gasi un organizator care sa aiba banii necesari, dar si sa vada oportunitatea de a scoate niste bani frumosi.

Zic ca totusi ar fi mai bine ca in randurile de mai jos sa ne indreptam atentia asupra concertelor ce au avut loc in Piata Constitutiei in data de 24 iulie 2013. Dar pana sa ajungem la concertele propriu-zise, propun o scurta trecere in revista a unor lucruri observate. Cum era de asteptat, anuntul evenimentului a generat mult entuziasm si multa forfota, fie ca vorbim despre fani ai trupei si ai genului, sau ascultatori ocazionali de rock/metal. Orasul a fost impanzit de afise, in presa au aparut fie comunicate, fie articole peste articole care aveau rolul de a tine entuziasmul fanilor la aceleasi cote. Ca o mica paranteza, intr-un spectacol de-al sau, Henry Rollins, fost membru al trupelor Black Flag, Rollins Band, dar cunoscut si pentru alte activitati cum ar fi: actor, om de radio, activist etc., vorbea intr-un spectacol de al sau in mod bascalios despre cat de "speciali" sunt fanii Iron Maiden in comparatie cu fanii altor trupe, dar si despre cum trupele din deschidere ii irita si ii agaseaza, mai pe scurt, le omoara sansa de a ii vedea pe Iron Maiden mai devreme. Pot spune ca nu asa s-a intamplat si la Bucuresti, insa mai multe in randurile de mai jos.

Ajung la Piata Unirii in jurul orei 18:30 pentru a ma intalni cu colegii Tzugu si Fantotzii. Ii sun si aflu ca sunt pe drum si ca ajung in cateva minute. Profit de scurtul timp avut la dispozitie si urmaresc cu privirea oamenii din jur. Cu bucurie observ destul de multi oameni imbracati cu tricouri cu Iron Maiden, Anthrax dar si reusind sa prind cateva franturi dintr-o discutie purtata de un grup de oameni ce se indreptau spre Piata Constitutiei, o discutie din care am putut sa aud: "Frate, acum ca vad Iron Maiden pot sa mor fericit!".  Cum am spus si mai sus, cuvantul de ordine al zilei de 24 iulie parea sa fie entuziasm. Intre timp ajung si cei doi colegi si pornim agale spre locul unde aveau sa se desfasoare "ostilitatile". Ajungem la intrare unde suntem intampinati de un grup de jandarmi amabili. Dupa scurta perchezitie, un jandarm ma intreaba scurt: "Fumati?", raspund la fel de scurt "Da." dupa care discutia continua cu: "Daca aveti bricheta, este necesar sa o aruncati.", ma conformez zambind si raspund: "Acum nu mai fumez". Zambete de o parte si de alta. O atitudine prietenoasa din partea celor ce erau responsabili pentru ordinea si desfasurarea in conditii normale din punct de vedere al securitatii evenimentului. Un lucru pe care am avut placerea sa-l observ si pe durata evenimentului, indiferent de locul unde am stat. Sa revenim. Intram, dar din pacate constatam ca show-ul trupei Voodoo Six s-a incheiat. Scena era pregatita pentru Anthrax si pentru al lor thrash metal. Trupa era pe cale sa rateze concertul de la Bucuresti din motive ce din pacate nu imi sunt cunoscute. Cert este ca tobosarul trupei - Charlie Benante - nu a putut ajunge, locul lui fiind ocupat de John Dette, un muzician excelent, ce in trecut a mai colaborat cu trupe precum Testament, Slayer, Evildead si Heathen. Din pacate, John se axeaza in colaborarile sale mai mult pe partea live. Ar fi interesant sa-l vedem cum se descurca din punct de vedere compozitional. Are experienta necesara, pentru ca, sa fim seriosi, cati tobosari se pot mandri si chiar daca vorbim despre activitate live cu un CV atat de impresionat ca al lui John? Scena este gata. Pregatirile au luat sfarsit si Anthrax apare in fata publicului din Piata Constitutiei. Am evitat sa spun publicul roman pentru ca in afara de steaguri ale Romaniei, am putut observa si cateva ale Bulgariei, Macedoniei si Serbiei. Asadar, se poate! Nu mergem doar noi la ei, reciproca este valabila. Cum ziceam, Anthrax urca pe scena. Show-ul incepe cu Caught in a Mosh. Energie atat pe scena cat si in fata ei. Cei prezenti in Piata Constitutiei fredoneaza cot la cot cu Joey Belladonna:

"Can't stand it for another day
I ain't gonna live my life this way
Cold sweat, my fists are clenching
Stomp, stomp, stomp the idiot convention"

In timpul primei piese ma gandem daca Anthrax va include in setlist si alte piese de pe Among the Living (1987) si ce tare ar fi daca s-ar intampla acest lucru. Asa a si fost. Dupa Caught in a Mosh a urmat Indians, o alta piesa, in umila mea parere, de pe cel mai important disc al trupei. Printre piesele incluse in setlist s-au mai regasit si I Am the Law, Got the Time, Antisocial, dar si un cover AC/DC - TNT. Un show un pic cam scurt, dar intens. Cine stie, poate intr-un viitor nu atat de indepartat vom avea parte de un concert in Romania unde Anthrax sa fie capul de afis. Concertul se incheie si cei mai multi dintre oameni se indreapta fie la standurile cu bere si racoritoare, fie se ingramadesc la cozile pentru jetoane dar si la standurile cu merchandise oficial Iron Maiden. La cel din urma, cei mai multi doar se uita, fie manati de curiozitate, fie opriti de motive financiare pentru a achizitiona ceva.

Este inca pauza. Profit de ocazie si o iau la pas prin multime. Ma uit dupa cunoscuti, dar incerc sa observ si care este starea de spirit generala in asteptarea britanicilor de la Iron Maiden. Oamenii vorbesc fie despre concertul Anthrax tocmai incheiat, fie de Iron Maiden. In ceea ce priveste showul americanilor cei mai multi spun: "Cat de tare a fost Anthrax!" sau "Belladonna e un tatut!". Sunt cateva voci care spun ca l-ar fi preferat pe John Bush in rolul de solist vocal. Nu comentez prea mult aceasta afirmatie si spun doar ca tine de gust. Bush a fost omul potrivit la momentul potrivit pentru Anthrax, dar Belladonna are ceva aparte cand vine vorba de identitatea grupului. Desigur, Scott Ian ramane figura principala pentru trupa si nimeni nu poate contesta asta. Sincer sa fiu, pe Bush il vad pentru Anthrax la fel cum il vad pe Blaze Bayley pentru Iron Maiden. Un artist excelent ce nu trebuie sa mai demonstreze nimic, dar care cel mai probabil stie si el ca nu ar fi putut scoate cu Anthrax un disc la fel de important pentru grup precum Among the Living.

Pauza ia sfarsit si pe scena se infatiseaza Iron Maiden. Aplauze, urale, strigate de bucurie si clasicul "Maaaideeen!!!" se aud din piata. Show-ul incepe cu Moonchild, prima piesa de pe excelentul Seventh Son of a Seventh Son (1988). Inainte de a fi vocalist al unei trupe de succes, Bruce Dickinson este un orator excelent. Stie cum sa comunice cu publicul nu doar vorbind ci mai ales prin gesturi. Alearga de colo-colo, face gesturi mari pe scena, si da impresia ca ar interactiona direct cu fiecare din cei prezenti in Piata Constitutiei. In afara de asta, nu da deloc impresia ca urmeaza sa implineasca in scurt timp 55 de ani si ai zice ca are cel mult 35. Ar fi frumos daca mai multi vocalisti ar intelege ca ei sunt in primul rand imaginea trupei si, de cele mai multe ori, cei obligati in mod indirect sa comunice cu publicul. Este cumva ca in vanzari. Este la fel de important sa vorbesti pe cat este sa asculti. Din muzicienii noii generatii, Corey Taylor de la Slipknot si Stone Sour a inteles perfect acest lucru. Nu stiu daca i-a studiat pe Bruce si pe James Hetfield (Metallica), dar ca sa zic asa, are vorbele la el.
Concertul Iron Maiden a continuat cu piese precum Can I Play With Madness, 2 Minutes to Midnight sau Seventh Son of a Seventh Son si a lasat impresia ca trupa este cel mai important exponat al scenei NWOBHM. Desigur, trupe precum Saxon, Angel Witch, Diamond Head sau Tygers of Pan Tang sunt printre clasicii genului si ai scenei, iar discurile lor stau marturie, doar ca nu au acel ceva pe care-l are Maiden, iar acel ceva se numeste Bruce Dickinson. Nu incerc sa minimalizez contributia colegilor lui de trupa, pentru ca fiecare dintre ei conteaza. Bruce i-a dat trupei identitatea care a facut-o sa fie ceea ce este astazi. Si Paul Di Anno si Blaze sunt baieti faini, dar in alt fel. Revenind la show-ul trupei. Am avut parte de explozii pirotehnice, schimbari de decor ale scenei, dar si a hainelor lui Bruce. Nu-i Madonna, Lady Gaga sau mai stiu eu ce tanti cu pretentii. E ceva la care cei mai multi dintre artisti doar spera sa ajunga vreodata. O combinatie castigatoare de muzica si o imagine pe care nu o poti uita prea usor. E Iron Maiden!

Desi acest turneu se doreste a fi o reeditare a lui 7th Tour of a 7th Tour (1988), implicit a lui Maiden England, in momentul in care am vazut ca setlistul cuprinde si piese de pe Fear of the Dark (piesa de titlu plus Afraid to Shoot Strangers), am dedus ca s-a recurs la acest gest special pentru a-l implica mai mult pe Janick Gers la capitolul soluri de chitara, mai ales ca Adrian Smith s-a zgarcit destul de mult atunci cand a venit vorba de a sa munca. In cele din urma si-au impartit activitatea destul de bine, in sensul ca Adrian a prestat ce era al sau, in timp ce Janick si-a facut treaba pe piesele primului album, inclusiv pe anterior amintitele. Cu toate ca piesa Fear of the Dark a devenit destul de plictisitoare, fiind ascultata si paraascultata atat voluntar cat si involuntar (toate bodegile rockeresti, inclusiv posturile de radio de profil nu rateaza ocazia de a o difuza cel putin de trei ori pe zi), in concert iti produce niste senzatii unice. Acelasi lucru fiind valabil (sper) si pentru cei sase componenti ai trupei, care tot timpul sunt acompaniati de cei prezenti in fata lor, fiind practic al saptelea membru al trupei.

 

Inchei prin a spune ca am avut onoarea de a participa la unul dintre cele mai reusite concerte mari din ultima vreme. Setlist cu piese alese pe spranceana, decoruri alese in ton cu piesa pe care trupa o interpreta in momentul respectiv, comunicare, energie si o mare familie heavy metal! Felicitari organizatorilor pentru munca depusa (desi o bila neagra o vad numarul relativ redus de personal responsabil cu vanzarea bauturilor, astfel rezultand niste cozi interminabile), felicitari celor responsabili cu securitatea evenimentului care spre deosebire de alte dati, au inteles ce trebuie sa faca pentru ca totul sa se desfasoare in conditii optime (cel putin atat timp cat m-am plimbat dintr-o parte in alta a pietei, nu au existat incidente). Iron Maiden, sau visul unei nopti de vara.

Setlist Iron Maiden:

01. Moonchild
02. Can I Play With Madness
03. The Prisoner
04. 2 Minutes to Midnight
05. Afraid to Shoot Strangers
06. The Trooper
07. The Number of the Beast
08. The Phantom of the Opera
09. Run to the Hills
10. Wasted Years
11. Seventh Son of a Seventh Son
12. The Clairvoyant
13. Fear of the Dark
14. Iron Maiden
15. Aces High
16. The Evil that Man Do
17. Running Free