Maximum Rock Festival 2013

La sfarsitul lunii trecute, mai precis in perioada 25-26 octombrie, a avut loc o noua  editie a festivalului Maximum Rock.
Anuntat cu aproximativ 9 luni inainte, Maximum Rock a presupus anul acesta o schimbare de format. Conceput si promovat ca un eveniment mai larg, care nu se rezuma exclusiv la recitalurile trupelor participante, festivalul intrunea suficiente premise pentru a fi unul dintre cele mai interesante ale finalului de an.

Afisul a fost gandit eterogen, continand pe de o parte cam cele mai importante trupe care activeaza in zona metalului autohton si pe de alta parte nume cu rezonanta puternica in mentalul colectiv al fanului de rock/metal cu media de varsta pe la 30 de ani.
Pentru ca formatii precum My Dying Bride, Atrocity sau Samael, desi inca active discografic, trebuie sa recunoastem ca nu mai tin de ceva vreme capul de afis la festivalurile importante de afara. Amanunt irelevant, pentru ca asa cum s-a vazut, numarul celor prezenti la Turbohalle a depasit o mie de participanti in fiecare seara.

Relatarea mea nu va fi un expozeu exhaustiv a ceea ce s-a intamplat in cele doua zile pentru ca, din motive independente de vointa mea, am ratat recitalurile Psycho Symphony, respectiv Vespera si Abigail in cea de-a doua seara, prilej pentru care imi si cer scuze trupelor respective si sper sa le revad cu proxima ocazie.

Cand am ajuns la Turbohalle, pe scena tocmai urcasera iesenii-lusitani GOD, una dintre cele mai vechi trupe din undergroundul romanesc. Am asistat la o adevarata desfasurare de forte, pe langa membrii trupei, mai multi flacai interpretau pe scena diferite roluri, de scutieri, jongleri cu flacari, alaturi personaje feminine angrenate intr-un dans misterios (iele?). Frumos spectacol vizual, slaba calitate a sunetului. Nu stiu care a fost cauza, dar cu siguranta ceva nefericit s-a intamplat in zona mixerului, pentru ca din boxe nu se auzeau cum trebuie nici vocile, nici instrumentele. Dincolo de asta, am remarcat ca noul GOD tinde, din punct de vedere stilistic, catre zona viking/pagan. Ca mentiuni speciale, piesa Here comes the night, pe care nu am mai ascultat-o live de mai bine de un deceniu, dar si preluarea dupa Tudor Gheorghe, Au innebunit salcamii. 

Schimbare radicala de registru odata cu debutul recitalului White Walls, trupa care a avut in ultimi ani o  evolutie de-a dreptul remarcabila. Concertul constantenilor a fost un bun prilej de a-si promova cel mai recent produs discografic, Escape Artist, album creditat de colegul nostru Fantotzii cu nota maxima. Prin urmare, eram curios sa vad cum suna live noile compozitii si nu am fost deloc dezamagit. Alexandru, Serban, si Marian poseda o tehnica instrumentala de invidiat, in timp ce vocea lui Eugen Brudaru se integreaza ideal intr-un tot unitar.
Pentru ca influentele care se disting in muzica WW provind din zone cate mai diverse, precum jazz, progresiv, grunge sau hardcore, este dificil de pus o singura eticheta pe efortul creativ al constantenilor.  Dupa cum s-a vazut (si mai ales auzit) in seara zilei de 25 octombrie, in repertoriul White Walls exista foarte multa diversitate, data de compozitii care au foarte putine legaturi una cu cealalta din punct de vedere stilistic.
Daca ar fi sa reprosez ceva celor de la White Walls, este ca imi lasa uneori senzatia ca se concentreaza excesiv pe ceea ce fac si muzica lor, desi castiga mult la capitolul tehnicitate, risca sa piarda la ceea ce englezii numesc „feeling”.

Ca sa il citez pe Alex Krull, Atrocity au asteptat mai bine de doua decenii oportunitatea de a concerta in Bucuresti. In aceasta nota trebuie probabil interpretata alegerea setlistului, dar despre selectia pieselor pentru recital putin mai tarziu. Atrocity este trupa cu cele mai variate si radicale schimbari stilistice, trecand in vasta lor cariera prin death, grindcore, folk, simfonic, industrial si gothic. Nu exista multe lucruri conexe cu zona metal pe care bavarezii sa nu le fi experimentat de-a lungul anilor. Unele le-au iesit bine, altele mai putin, prin urmare si baza lor de fani este una mai degraba setata pe epoci, putine fiind persoanele care apreciaza discografia Atrocity in ansamblul sau.
Aceasta segregare am remarcat-o din plin si in timpul recitalului germanilor, cand alaturi de chipuri incantate de ceea ce se petrece pe scena, regaseam figuri intrebatoare si nedumerite. Si asta pentru ca, fara exceptie, Atrocity au ales sa cante compozitii din zona death metal, partial pentru ca 5 dintre ele provin de pe Okkult (lansat in luna aprilie a acestui an), dar in acelasi timp si pentru ca si-au imaginat probabil ca daca oamenii asteapta sa ii vada inca din anii ’90, vor sa asculte live piese din perioada in care Atrocity erau eminamente o trupa death metal.
Numai ca fanii respectivi nu s-au regasit decat intr-o proportie redusa in sala din Turbohalle, restul asteptand, in zadar, sa auda fie un Fade to Grey, Die Liebe sau macar un The Great Commandment.
Prin urmare, recitalul Atrocity a fost complet opus celui sustinut de germani la Artmania in 2008, cand au abordat exclusiv compoztii de pe cele doua albume Werk.
Dupa parerea mea, o combinatie intre cele doua setlisturi ar fi fost varianta absolut castigatoare. Dincolo de asta, concertul a fost unul bun, desi sunetul nu s-a ridicat la nivelul calitativ asteptat. Alex Krull a incercat in mod constant sa anime publicul, ba chiar a incercat (si reusit nu fara oarecare dificultati) sa identifice si sa aduca pe scena doua spectatoare care sa danseze si sa faca headbanging pe o piesa.

Samael! Cea mai asteptata trupa a serii si pe buna dreptate, daca ar fi sa judec dupa cum s-a desfasurat recitalul lor. Nu fara oarecare mandrie, imi amintesc cu placere de anul 2006, cand Metalfan i-a adus pentru prima oara pe elvetieni in Romania. Ma bucur sa constatat ca desi au trecut 7 ani de atunci, timpul nu si-a pus amprenta negativ asupra lui Vorphalack si a colegilor sai. Par a fi ramas in aceeasi forma de invidiat pe care am remarcat-o la fiecare concert Samael la care am asistat de-a lungul vremii. Este regretabil pe undeva ca o asemenea trupa a intrat in ultima vreme intr-un con de umbra, lucru cauzat si de succesul discutabil pe care l-au avut ultimele creații de studio ale elvetienilor. Atuul concertului din aceasta seara a fost in mod evident dat de excelenta selectie a pieselor prezentate publicului bucurestean. Nu cred ca se asteptau foarte multi ca Vorph and co. sa cante atat de multe compozitii de pe Passage (6), Ceremony of Opposites (3) si Eternal (1), care reprezinta punctele de referinta ale discografiei Samael.

Hit dupa hit, am asistat cu mare placere la un show excelent, tot angrenajul compus din lumini, miscare scenica a functionat ireprosabil. Pe Vorph il tine inca foarte bine vocea, asa cum s-a vazut pe compozitiile vechi, Mas si Makro parca sunt conectati la 220 wati, iar despre Xy ce poti spune? E o nebunie sa il vezi cum se agita si canta alternativ la tobe si sintetizatoare.
Singura rotita care a mai scartait a fost sunetul. Nu s-a auzit la fel de bine pe intreg parcursul recitalului, iar in momentele in care Xy scotea din sintetizatoare un amalgam de efecte electronice rezultatul era unul mai degraba haotic.
Publicul a reactionat cu frenezie pe tot parcursul concertului, oamenii fiind vizibil incantati de ceea ce se intampla pe scena.  

Cea de-a doua zi a festivalului ar putea fi considerata un adevarat regal pentru oftalmologi, 69 de ochi de la finlandezii cu acest nume plus cei 2 ochisori albastri ai lui Liv Kristin, in total nu mai putin de 71 de ochi si asta doar la doua trupe!
Intr-o nota mai serioasa, seara a debutat pentru mine odata cu recitalul Goodbye to Gravity, unde i-am regasit pe Alex Pascu si pe colegii sai debordand de energie si cu o mare pofta de cantat. GTG este o trupa relativ tanara, dar cu muzicieni talentati si experimentati, iar faptul ca au cantat deja la festivalul german Summer Breeze nu este o pura intamplare. Ca si in cazul White Walls, muzica bucurestenilor nu prea se incadreaza intr-un singur gen muzical, fiind o combinatie de heavy metal, ceva insertii progresive, dar si multe elemente caracteristice metalului modern. Toate acesta au un numitor comun, si anume energia molipsitoare de care dau dovada GTG pe scena. S-a auzit foarte bine, iar publicul i-a primit si sustinut cu mare caldura.

Maramuresenilor de la Dirty Shirt le-a revenit sarcina de a fi ultima trupa autohtona a festivalului.  Din punctul meu de vedere, Dirty Shirt este una dintre cele mai originale formatii romanesti si, de fiecare data cand am ocazia sa ii vad live, mi se pare ca aduc ceva nou.  
Combinatia de mesaj social, mult umor, ingrediente exotice, precum elmente din folclorul autohton, dar si influentele muzicale din zone cate mai diverse fac din show-ul maramuresenilor unul atipic, dar in acelasi timp savuros. Alternanta intre melodicitate si agresivitate este dezvoltata si la nivelul vocilor, unde Dan si Robi se completeaza foarte bine.
Muzica Diry Shirt a prins foarte bine la public si am auzit mai multe remarci in jurul meu, spuse pe un ton apreciativ, de genul bai astia sunt cu capu’’!

Leaves’ Eyes si Atrocity au devenit de ceva vreme un soi de produs promotional, de tipul 2 in 1. Comanzi unul si-l primesti la pachet, oarecum bonus, pe celalalt. Asta pentru ca in esenta trupele sunt alcatuite in mare din aceiasi muzicieni, doar ca la Leaves’ Eyes totul graviteaza in jurul vocii si prezentei lui Liv Kristine Espenaes Krull. Dupa ce a parasit Theater of Tragedy, grupul care a propulsat-o in topul celor mai apreciate voci feminine din zona metal, Liv si-a incercat norocul cu o noua trupa, Leaves’s Eyes.  De-a lungul timpului, formatia si-a construit un nume destul de important in zona metalului gotic simfonic, lucru vizibil si in maniera de-a dreptul entuziasta cu care trupa a fost primita la Bucuresti. Judecand strict prin prisma reactiei spectatorilor, nu cred gresesc daca spun ca Leaves’s Eyes a avut mai mult succes decat Atrocity. A fost un concert dragut, fara sclipire, asa cum este de altfel si muzica acestei trupe, care urmeaza riguros cliseele genului. Dar daca reteta functioneaza si lumea apreciaza, nici nu mai conteaza altceva. Pe parcursul a aproximativ 60 de minute, Leaves’s Eyes au facut o trecere in revista a intregii discografii, selectand cam cele mai inspirate compozitii ale lor. Alex Krull s-a implicat din plin, fiind principala interfata public-trupa, Liv mentinandu-si mai degraba statutul de diva.

The 69 Eyes au fost multa vreme comparati, cat se poate de eronat, cu cei de la HIM si chiar daca ambele trupe au uneori aceleasi surse de inspiratie, modul de exprimare este diferit. De fapt, muzica The 69 Eyes are doua fatete, pe de o parte sunt un grup de glam rock, pe de alta parte au o puternica influenta din zona rockului gotic clasic, care se revendica la trupe precum Sisters of Mercy sau Fields of the Nephilim. Toate aceste elemente se reflecta nu numai in muzica propriu-zisa, ci si modul in care trupa se prezinta live, de la costumatie si pana la comportamentul pe scena. Sunt de fapt o trupa de rock’n’ roll si din acest punct de vedere se diferentiaza de celelalte trupe scandinave. Daca ar fi sa te ghidezi dupa accesorii sau atitudine ai zice ca sunt o gasca din LA. In fine, imi plac destule piese de la ei, dar in concert nu suna nici pe departe la fel de bine ca pe disc. Chiar daca faci abstractie de modul (usor) ridicol in care arata, nu ramane mare lucru in urma unui concert ai celor 69 de ochi sau cel putin asa mi-au lasat senzatia dupa recitalul de la Bucuresti. Chiar daca setlistul a continut cateva dintre piesele lor forte, nu s-a auzit exceptional, ba chiar au mai aparut si cateva rateuri instrumentale.Nici vocea lui Jyrki, care ar trebui sa fie unul dintre atuurile trupei, nu a sunat grozav.

Din cate am constatat, cu exceptia unui nucleu preponderent feminin de fane,  lumea s-a cam plictisit in timpul prestatiei finlandezilor, preferand sa isi ocupe timpul cu alte activitati pana la momentul cel mai asteptat al serii, respectiv concertul My Dying Bride.
Gasesc dificil de transpus in cuvinte ceea ce s-a intamplat la primul recital al britanicilor la Bucuresti. Am ramas de-a dreptul fascinat de modul in care poate sa sune live aceasta trupa dupa mai bine de 23 de ani de activitate. Este o combinatie de profesionalism extrem, pasiune si placere nedisimulata de a canta pe care nu o intalnesti foarte des la o trupa de metal. Cu atat mai mult cu cat genul abordat (si partial inventat) de My Dying Bride nu este deloc unul usor de transpus live.
Condusi de un Aaron Stainthorpe carismatic si aflat intr-o forma de invidiat, am avut parte de o calatorie in fabuloasa discografie a acestui senzational grup, britanicii prezentand 11 piese extrase de pe nu mai putin de 8 albume de studio. Fie ca a fost vorba de Like Gods of the Sun, Turn Loose the Swans sau The Whore, the Cook and the Mother, totul a sunat ireprosabil, fiecare instrument auzindu-se clar si distinct.
Punctul culminant al concertului a fost atins pe She Is the Dark, aceasta fiind nu numai cea mai buna piesa a recitalului, dar si a intreg festivalului. Odata cu The Dreadful Hours, My Dying Bride s-au retras de pe scena in aplauzele sincere si indelungate ale unui public care a avut parte de un concert special. 

Editia din acest an a festivalului Maximum Rock a fost una reusita, iar organizatorii merita felicitati pentru efortul depus ca lucrurile sa se desfasoare in cele mai bune conditii. Din punct de vedere al afisului, parca s-a simtit totusi nevoia in fiecare seara a inca unei trupe, macar de calibrul Samael sau My Dying Bride.
Altfel, nu au fost intarzieri sau probleme deosebite, iar in timpii morti alocati pregatirii scenei intre doua trupe, au existat mai multe alternative, de la un drum stage pe care s-au desfasurat tot soiul de sesiuni interesante, pana la standuri bogate in diferite sortimente de haine, CD-uri sau alte accesorii.