Metalhead Meeting cu toată lumea

Dacă nu mă înşeală memoria, anul trecut pe vremea asta se întâmpla prima ediție a festivalului Metalhead Meeting. Era tot toamnă, aveam aceleaşi Arene Romane, veneau Hypocrisy şi Lake of Tears… În vara ce tocmai a trecut avea loc ediția a doua cu Moonspell, Sepultura şi Arkona, iar acum, pe 27 septembrie a fost rost de un ecou al acestui eveniment, menit să facă o sărbătoare pentru cei zece ani împliniți de Metalhead, capete de afiş fiind Paradise Lost şi Finntroll. Intelegem că acesta este un festival în care headliner-ii sunt acele legende de erau la mare căutare în urmă cu zece ani, cel puțin. Astfel, la fiecare ediție a acestui festival mă aştept să am de-a face fie cu nişte trăiri nostalgice, fie cu o mare porție de amuzament, adică e vorba despre gusturi şi percepții. Dacă unele trupe care participă la acest festival mă fac să retrăiesc nişte momente frumoase pe care le aveam în copilărie datorită muzicii lor, altele mă fac să le respect şi să le tratez ca pe ceva mai mult decât o relicvă şi aici am să dau ca exemplu showul Hypocrisy de anul trecut. În ceea ce priveşte partea cu amuzamentul e de la sine înțeles că există altfel de trupe care nu se opresc din manifestarea unei atitudini puerile şi depăşite şi aşa elementul comic ia naştere, întrebându-te: cum mai pot oamenii ăştia să facă aceleaşi lucruri în continuare? E ca şi când te-ai încăpățâna să bei lapte doar din biberon la maturitate, de-aici şi râsul. Dar ce contează? Unora le place condiția asta, le dă siguranță fără bătaie de cap, distracția e la ea acasă, deci nu avem nevoie de procese de conştiință. În fine, la anul se va schimba situația, fiindcă am aflat cu toții deja că îi aşteptăm pe Primordial şi Triptykon, ceea ce ne apropie de prezent din punct de vedere al trend-urilor din metal. 
 

Tot acest eveniment îmbină o mare varietate de stiluri, încât clar nu poți să bagi trupele în aceeaşi valiză, poate cel mult două pot merge împreună, având secțiuni comune de drum. Asta aduce senzația de prezență a întregii lumi în acelaşi loc, un loc ce nu are proporții tocmai colosale. E interesant şi modul în care decurg concertele, cum trupele româneşti sunt incluse în line-up printre cele străine şi cum se resimt efectele acestei ordini. Să povestim pe scurt despre cine a cântat şi în ce fel. 
 

Tiarra a fost prima trupă pe scena de la Metalhead Meeting. Ei au cântat trei piese lungi care au acoperit 30-35 de minute, când soarele încă era deasupra. Fiind primii au avut ghinionul ca sunetul să mai aibă nevoie de experimente pentru a căpăta decență, dar cert este că muzica a fost cu toate astea comprehensibilă. Treburile au variat, dat fiind că este o formație bogată în instrumental şi voce. Dincolo de chitări şi clape, muzicalitatea se manifestă prin viori, violencel, ivindu-se o atmosferă care să placă goth-ărilor romantici. Problema intervine când apar anumite riff-uri şi bătăi care lasă să se audă un model simplu şi comun de a compune metal modern. Astfel de model nu poate să-mi pice bine niciodată, mai ales atunci când apar abordări gothic şi detalii de ambianță, fiindcă acestea merită manifestate  mai mult şi mai precis, altfel efectul lor dispare.
 

Oamenii au continuat să vină, să se adune la meeting-ul pentru toată lumea cam până în momentul în care au cântat cei de la Fintroll, ajungând să fie pe undeva pe la 1000 de persoane în acel spațiu, sau poate mai multe, dar până atunci a fost cale lungă. Au urmat Profane Omen, nişte finlandezi pe care nu-i ştiam înainte de concert şi aşa m-au surprins plăcut. Nu ştiam cum sună pe albume, dar la Arene au fost numai buni, s-au auzit destul de bine şi s-au agitat ca în visele urâte. Dar nu e vorba de nimic urât pentru că membrii sunt „colorați” şi cântă un thrashy groove de petrecere căruia i-aş spune mai exact death’n’roll. Tot ceea ce ei comunica este pozitiv şi par foarte sinceri, arătând atât de natural pe scenă de parcă n-ar avea alte case. Muzica lor e în regulă şi pe înregistrări, dar de preferat să fie întâlniți live că sunt tare nebuni şi aşa devin mai greu de ignorat. 
 

Apoi, fix între lumină şi întuneric, adică între zi şi noapte a fost momentul rezervat pentru Bloodway şi muzica lor extrem de potrivită cu toamna, mai precis ea se poate descrie printr-un singur cuvânt: septembrie. Au cântat toate piesele incluse pe EP-ul Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon, plus încă una de pe un album nou la care se lucrează, iar până au terminat, întunericul se instalase la el acasă, ceea ce a determinat o parte din oameni să se bucure mai mult de concert. Cerul era superb şi ciorile nu mai încetau să zboare. Ce relevanță are treaba asta într-o cronică de concert? N-aveți decât să vă gândiți. Recunosc că sunt un om mai mult decât apropiat trupei şi nu vreau să exagerez cu descriile cât să las impresia de laude față de cei care se află în acelaşi balon de săpun cu mine. Cine e curios, va căuta să asculte, sau să-i vadă live. Ca indicii menționez că e vorba de avant-garde metal. Te poți lovi de atitudini foarte dark, de pasaje black metal, de implusuri heavy metal, de momente cu un pic de deathrock şi un pic de goth, toate dictate de o voce care nu e nici clean, nici growl, nici scream. E ceea ce vrei să fie.
 

Pentru Hatesphere însă au venit mulți oameni, sau aşa mi s-a părut. Par să fie foarte apreciați aici. Ceea ce cred că a lipsit a fost brutalitatea pe care o poți auzi pe unele discuri. Mi s-a părut că totul este redat într-un stil mult prea standard, sau poate că pur şi simplu asta e atitudinea lor în concerte şi nu îşi doresc să-şi lase energia pe o scenă, ca apoi să „profite” publicul de ea. Poate e doar a lor şi o țin pentru ei. Parcă nici variațiile de tempo nu mă puteau mişca, dar neapărat de punctat că mulți au plecat cu o impresie foarte plăcută despre showul lor, deci nu s-a plans nimeni. Până acum am avut la pachet pentru acest Metalhead Meeting (Bis) nişte gothic metal, nişte death’n’roll, ceva avant-garde, ceva death deviat ca apoi să urmeze captitolul etnic. 
 

God şi Finntroll s-au ocupat de tradiții. God au umplut scena de oameni, de lupte, de iele, de foc, de arme, totemuri, stindarde, ziduri de cetăți şi sigur mai era ceva. Şi pentru God a fost motiv de sărbătoare pentru că, citez din vorbele vocalistului principal: „am venit să cucerim Arenele Romane”. Trupa God poate fi inclusă în dosarul în care ai articole purtând titlul „Adevărul despre daci”, cărți scrise de Nicolae Densunşianu şi tot felul de urme ale instinctelor naționaliste. Au cântat de mama focului vreme bună, l-au invocat prin cântec pe Zalmoxis, apoi şi-au trăit imnul numit From the Moldavian Ecclesiastic Throne, ca să încheie cu un cover la piesa lui Tudor Gheorghe, „Au înnebunit salcâmii”. Aş fi preferat ca acest moment cu preluarea după Tudor Gheorghe să lipsească cu desăvârşire. 

Troll-ii de la Finntroll arată însă ca nişte elfi, sau cel puțin o parte din ei, adică vocalistul sau chitaristul cu pălărie. S-au distrat cumplit împreună cu fanii lor, dar pentru mine e una dintre trupele acelea care determină amuzamentul despre care vorbeam la începutul acestui text. Nu ştiu dacă şi lor li se potriveşte aceeaşi expresie definitorie pentru mulți metalişti finlandezi, perkele vittu saatana. Eu m-aş rezuma doar la vittu. Bineînțeles că au cântat Trollhammeren, poate şi Nifelvind, poate şi Solsagan, multe sună al dracu’ de la fel. Ceea ce mi-a plăcut în schimb a fost factura sunetului de clapă. 
 

Şi, în sfârşit, Paradise Lost s-au întors după câțiva ani la Bucureşti. Trupa asta e ceva extraordinar, albume ca Icon, Draconian Times, Believe in Nothing sau Symbol of Life reprezintă nişte creații foarte puternice pentru muzică în general, nu doar pentru metal, sau nişa de gothic rock. Modul de a compune muzica şi trăirile care ies la iveală din acel proces sunt de-a dreptul fascinante şi pline de substanță. Însă trupa asta nu ar trebui să cânte live, niciodată. Trebuie să se oprească fiindcă produce un masacru. Nimeni nu simte nimic pe scenă, vocea e întotdeauna pe lângă situație, iar chitariştii parcă nu ştiu cum să facă să simplifice piesele cât mai mult ca astfel să depună eforturi reduse la zero. Mi s-ar părea cinstit să se oprească din activitatea de scenă şi lucrul ăsta trebuie să vină exclusiv de la ei. Nu e vina fanilor că merg la concerte, nu e nici vina organizatorilor că îi invită să cânte. Oamenii vor să viseze fiindcă e natural să-ți doreşti ceea ce-ți place. De exemplu, eu ştiam că Paradise Lost în concert înseamnă tragedie, dar înainte de showul de la Arene am sperat din nou că de data asta va fi altceva. Şi poate aşa fac mulți, dar schimbările nu se produc. Paradise Lost continuă să mintă. Aşadar, în cazul ăsta a funcționat doar elementul nostalgic. 

Dacă ai piesele înregistrate în minte în timp ce cântă Paradise Lost e posibil să-ți placă concertul, dar trebuie să te încăpățânezi ca să-ți iasă. Nu cred că a durat cu mult peste o oră acest program muzical. S-a cântat de pe ultimul album, Tragic Idol, sau de pe cele pe care le-am amintit mai sus, deci în mod cert am auzit şi super hit-uri precum Erased, Say Just Words, As I Die sau True Belief. 

Una peste alta, cel mai frumos lucru de la Metalhead Meeting este diversitatea. Consider că e greu să te plictiseşti acolo sau să pleci fără să fii surprins. Trupele sunt numeroase aşa că sigur se găseşte ceva pe placul fiecăruia. Evenimentul ăsta e un obicei util şi e foarte bine că se perpetuează.