Roadburn 2016, expediție în canionul-paradis II

De patru ani încoace percep altfel semnificația lunii aprilie fiindcă, dincolo de instinctul de redescoperire instigat de sezonul primăvăratic ştiu că trebuie să merg la festivalul anual din Tilburg, adică la Roadburn. Aş putea să spun foarte simplu că la acest festival se alege praful de mintea mea, dar ar fi doar o descriere profană. Se întâmplă şi asta, dar cu toții ştim că fiecare ediție a acestui eveniment implică muzică aleasă şi manifestări artistice de tot soiul, în care artiştii şi admiratorii lor ocupă cumva aceeaşi poziție, aşa că aici au loc de fapt mult mai multe lucruri de naturi diverse. Legenda Roadburn a început cu un website dedicat muzicii în urmă cu mai bine de 20 de ani şi s-a transformat într-un festival de nişă care a evoluat într-un fel particular. Dacă acum câțiva ani era foarte dificil să ajungi la acest festival, întrucât biletele se epuizau în mai puțin de cinci minute din momentul în care se puneau la bătaie, acum sunt disponibile mult mai multe bilete şi astfel, mult mai mulți oameni se leagă de această tradiție. Anul trecut am decis să scriu ceva despre ceea ce se petrece în luna aprilie în Tilburg, iar acum m-am gândit să continui, chiar dacă nu ştiu câtă lume e interesată să citească astfel de amintiri, dar pentru mine e ca şi când aş ține un jurnal care se întâmplă să se afle la îndemâna oricui. 
 

Weirdo Canyon e numele sub care e cunoscută strada centrală din micul oraş olandez, care timp de patru-cinci zile devine o Mecca a cultului izvorât din pasiunea pentru muzica avant-garde, psychedelic şi doom în cea mai mare parte şi detaliile adiacente acestor genuri. Este fascinant să vezi ce importanță colosală are oraşul Tilburg pe harta evenimentelor muzicale. De la rock clasic şi metal extrem la electro sau hip hop, cele mai grele nume ajung pe posterele care împânzesc străzile acestui oraş ce a rămas destul de mult ancorat în datinile olandeze. Florile sunt peste tot, inclusiv în cârciumile în care cei mai mizerabili rockeri îşi bat joc de propriile organisme în scop hedonist şi în mod contagios. Cu cât te depărtezi mai mult de centrul oraşului, cu atât ai să descoperi o linişte fascinantă într-un decor în care casele sunt trase la indigo şi doar ferestrele au capacitatea de a spune ceva despre oameni, fiindcă, după cum probabil multă lume ştie, Tilburgul e vestit pentru felul în care oamenii expun obiecte personale şi artifacte decorative la ferestrele caselor.
  

Însuşirea paradisiacă ce se asociază zilelor petrecute la Roadburn are legătură cu atmosfera generală, cu oamenii pe care îi găseşti în acel spațiu şi cu faptul că poți să faci cam ce vrei în cadrul acestui festival, iar ideea asta vine dintr-o perspectivă a cuiva care nu socoteşte invențiile şi comportamentele umane ca fiind ceva minunat. Nu am apreciat niciodată moravurile mulțimilor, dar la Roadburn treburile alunecă mult mai uşor către impresii foarte plăcute. Am mai fost la câteva festivaluri indoor în Europa de-a lungul ultimilor ani, la care am avut şi acces în backstage, aşa cum se întâmplă la Roadburn, dar nicăieri nu mă pot ascunde mai bine decât la evenimentul din Tilburg şi apoi, de multe ori nici nu mai e necesar să caut o ascunzătoare, deoarece întâlnesc oameni în regulă, fie că e vorba de fani, muzicieni, jurnalişti, oameni ai caselor de discuri, ori membri ai echipei care se ocupă de organizarea şi funcționarea festivalului.   

 

Anul acesta s-au ivit câteva modificări în infrastructura Roadburn, aşa că sala principală de concerte de la 013 s-a extins, ajungând la o capacitate de 3000 de persoane şi Green Room de asemenea s-a mărit un pic, o sală mai mică ce se află în aceeaşi clădire. A dispărut în schimb Stage 01, dar subsolul clădirii a devenit mult mai încăpător, iar aici s-au ținut petrecerile de după concerte şi câteva sesiuni de comunicări în care diferiți artişti sau alți oameni în contact direct cu muzica au vorbit despre subiecte actuale. A fost pentru prima dată când n-am trecut pe la petrecerile Roadburn, la discoteca metal a lui A.A. Nemtheanga, ori la petrecerea organizată de Bitches Brew, unde mai pui că anul ăsta a fost şi un chef cu karaoke. Dar ideea de karaoke nu e deloc distractivă pentru mine, mai ales că oamenii ar mai trebui să lucreze la mințile lor timp de un mileniu pentru a pierde noțiunea de competiție şi a învăța cu adevărat să se simtă bine. Ştim cu toții că unii dintre ei pot face asta deja, dar ştim de asemenea că aceştia nu sunt de găsit pe toate drumurile. Vremea ploioasă care a marcat această ediție de Roadburn nu s-a potrivit cu petrecerile propuse de organizatori şi niciodată nu am auzit atât de mulți oameni plângându-se de extenuare fizică. Dar cu siguranță, lucrurile nu au fost deloc anoste la modul general. În fiecare an apar oameni pentru prima dată la Roadburn care sunt dornici să cerceteze tot ceea ce li se oferă. Pe lângă Cul de Sac şi biserica Het Patronaat a mai apărut un loc în schema Roadburn, clubul Extase, aflat de asemenea în apropierea clădirii cu scena principală. La această ediție a dispărut din păcate sala de cinema, iar în locul acesteia, o companie de origine scandinavo-olandeză specializată în sisteme audio, Hi-Fi Klubben, a adus tot felul de bijuterii, precum vinyl player-e şi boxe, care puteau fi testate de cei ce îşi cumpărau discuri. Nu mi s-a părut atrăgătoare ideea asta în condițiile în care sunt atâtea showuri bestiale la Roadburn încât e nevoie de un moment de linişte pentru a le asimila şi de aceea regret că nu mai există sala de cinema, pentru că prezența ei era mult mai benefică în acest context, cel puțin pentru mine. Dar, în spațiul amenajat de Hi-Fi Klubben am trăit ceva foarte frumos, fiindcă în ultima zi de festival, a avut loc o audiție neoficială a noului album Virus. Nu numai că norvegienii au creat un material deosebit, dar suportul pe care acesta a fost redat a accentuat o mulțime de nuanțe captivante. Cei de la Virus au demonstrat prin intermediul acestui nou album, „Memento Collider” care va fi lansat la începutul verii, că se poate crea un întuneric care întrece orice închipuire printr-o abordare rock’n’roll, aş spune. Cred că faptul că vom avea şansa să-i vedem pe aceşti reprezentanți majori ai avangardei muzicale în cadrul festivalului de vară Dark Bombastic Evening din Alba Iulia este un adevărat privilegiu, având în vedere momentul spectaculos prin care trece trupa. 

 

Ca de fiecare dată, dimensiunea vizuală ocupă un rol foarte important pe lista de priorități a celor responsabili de producerea festivalului Roadburn. Pentru ediția anului curent, Becky Cloonan - cunoscută pentru contribuțiile la ilustrarea unor cărți de bandă desenată, precum „Conan the Barbarian” sau „Northlanders”, ambele scrise de Brian Wood şi publicate la DC Comics - a fost aleasă să creeze imaginea oficială a festivalului. Influențată vag de stilul manga şi mai mult de imaginarul medieval, Becky Cloonan înfăptuieşte o lume foarte potrivită cu fascinația prezentului pentru tot felul de detalii asociate cu genurile psihedelice. Alături de câțiva prieteni şi colaboratori, Cloonan a expus o serie de lucrări la 013 care abundă în contururi groase, tehnici de clarobscur, şerpi, femei, ciuperci, înțelegeți deja despre ce este vorba. De data aceasta, galeria Gust Van Dijk nu a mai prezentat vreo expoziție a artistului principal de la Roadburn, deoarece spațiul cu pricina merge pe ritul vechi european al artei oficiale şi nu acceptă să expună decât lucrări în versiunea originală, iar cum Becky Cloonan este un artist care foloseşte în mod exclusiv tehnici mixed media, motivele care au stat la baza acestei decizii sunt mai mult decât clare. Dar, pentru a se compensa acest fapt, arta lui Becky a fost expusă în dimensiuni mari prin tot oraşul. 
 

 

Alături de Cloonan s-au perindat numeroşi artişti vizuali la Roadburn, precum Arik Roper, artistul care s-a ocupat de identitatea ediției precedente, norvegianul Kim Holm care desenează trupele în timpul showurilor şi face o mulțime de alte lucruri inedite, artistul local Maarten Donders, cel care îşi caracterizează lucrările ca „ilustrații cosmice”, un alt colaborator de nădejde al Roadburn-ului, care a lucrat cu formații ca Wovenhand, Memento Mori, Saturnalia Temple sau Uncle Acid, apoi un alt artist a fost Cavum, cel care ilustrează imaginea unui fanzine dedicat întâmplărilor de la Roadburn şi care lucrează la rândul lui cu o mulțime de alte entități din lumea muzicii şi nu numai, fiind orientat către un stil suprarealist axat pe grotesc şi pe nuanțe morbide pe care le găsesc de-a dreptul impresionante. Alături de aceştia a fost şi Costin (Twilight 13 Media) cu postere şi visuals, iar lucrul care mi s-a părut cel mai tare a fost că toți aceşti artişti s-au apucat să deseneze pe ferestrele de la 013 la un moment dat, animând spațiul cu pricina în chip variat.
 

 

În sfârşit, ajung la ceea ce „doare” cel mai mult şi anume la muzică. În comunicatul publicat pe website-ul Roadburn la încheierea festivalului se spunea că ediția din acest an a curpins unul dintre cele mai intense grade de trăire şi emoție resimțite atât din partea publicului, cât şi a artiştilor. Şi cred că e foarte uşor de priceput acest lucru în condițiile în care au fost atâtea showuri deosebite. De foarte multe ori am simțit că e ireal ceea ce se întâmplă doar pentru că pur şi simplu nu mi-am imaginat vreodată că pot trăi pe viu anumite lucruri, aflându-mă în publicul unor muzicieni legendari care au compus albume atât de mari şi de importante pentru propria viață, încât puteam să cred până la un moment dat că existența acestor persoane e rodul unui mit. 
 

Ca în fiecare an, ediția de festival a debutat cu un concert cu intrare liberă pus în seara de miercuri şi care a avut loc în clubul Cul de Sac, un loc ce se poate defini la propriu ca un cul-de-sac. Nu-mi amintesc să fi văzut vreun show în acest loc mic în care intră atâția oameni, ori dacă s-a întâmplat avea legătură cu vreun grup care nu stârneşte prea mult interes, drept pentru care nu mai țin minte. Aglomerația e infernală de fiecare dată, aşa că nu e mare lucru de înțeles dintr-un show în aşa circumstanțe dacă îți doreşti mai mult decât a satisface o obsesie de a fi într-un anume loc, într-un anumit timp. Anul acesta, cei care au deschis petrecerea au fost Bang, The Skull şi Jucifer. 14 aprilie a fost însă prima zi oficială, cea în care au început concertele de la main stage şi celelalte săli din vecinătate. Primul concert a fost dat de suedezii de la Cult of Luna, care au cântat albumul „Somewhere Along the Highway” integral, întrucât acesta e considerat a fi un material de bază pentru întreg genul post-metal. După ce am trecut de fascinația față de îmbunătățirile sunetului din sala principală şi m-am minunat de modul în care erau făcute luminile, am reuşit să intru în „filmul” concertului şi am constatat că acest album de la Cult of Luna are o atmosferă mult mai interesantă decât credeam până în acel moment. Preferatul meu din acea perioadă a suedezilor a fost întotdeauna „Salvation”, dar cu ocazia acestui eveniment am descoperit nişte pasaje foarte „însuflețite” şi pe „Somewhere Along the Highway”. Cei de la Cult of Luna au interpretat perfect acest album, sunetul a fost extrem de îngrijit şi per ansamblu, totul a fost dominat de o stare de echilibru.
 

 

Nu am stat să văd showul Cult of Luna până la capăt fiindcă ştiam că la Green Room sunt australienii de la Inverloch, nişte creatori de doom / death foarte, foarte greu şi sumbru şi orice cuvânt vreți voi care se poate traduce cu „nenorocire”. Foarte atrăgător e faptul că Inverloch migrează cu uşurință de la acel doom / death la black / death. Aşa că, de la ambianța de înmormântare, ceva care se poate include într-un registru individual se trece numai decât la un soi de dezastru global, adică un necaz general, iar această succesiune se întâmplă şi în sens invers. Australienii de-abia au scos primul lor full-length, „Distance | Collapsed”, un material plin de compoziții foarte bine pus la punct. Niciodată nu am avut o toleranță foarte mare pentru doom / death, dar cazul Inverloch este de-a dreptul particular. La concertul de la Roadburn, australienii au venit cu un nou vocal, care nu cred că repetase mai mult de o dată cu această trupă, dar nu vă puteți imagina cât de bine a putut să cânte. Apoi, toboşarul Paul Mazziotta este incredibil! Specializarea lui este bătaia în contratimp, iar felul în care reuşeşte să plaseze ritmul la un pol opus față de tempoul urmărit de chitare este de-a dreptul inuman, pentru că nu e vorba de nicio eroare aici, ci de o abilitate de geniu. 
 

Între timp, au mai cântat The Poisoned Glass, Grafir, Mantra Machine, The Skull, Der Blutharsch and the infinite church of the leading hand, Usnea, Hangman’s Chair, New Keepers of the Water Towers, Cult of Occult, Full of Hell sau Epitah. Am trecut pe la 013 când Hexvessel cânta „Cosmic Truth” şi n-am putut să plec până nu s-a terminat acest cântec superb, chiar dacă tocmai îi ascultasem live pe finlandezi în urmă cu vreo două săptămâni când au ajuns în Bucureşti, iar de data asta ei se aflau la finalul turneului, fapt care cred că generează o energie aparte. Pe la aceeaşi oră cânta Moloken, o trupă de atmospheric sludge din Suedia, pe care m-aş fi dus să o văd cu tot interesul dacă nu cânta la Cul de Sac. Cel mai mare regret pe care l-am avut în această zi a fost că nu am reuşit să intru la showul Oranssi Pazuzu, despre care am auzit că a fost într-un mare fel, mai ales că ultimul album este fenomenal. Se formase o coadă foarte lungă de oameni care vreau să intre la Het Patronaat pentru acest concert încât pur şi simplu m-am speriat. Urma în schimb Converge cu albumul „Jane Doe” cântat în întregime pe scena mare, dar în acelaşi timp Arktau Eos avea de oferit ceva din altă lume şi oamenii erau chemați către Extase, locul destinat ceremoniei susținute de creaturile cu capete de iută. Deşi „Jane Doe” e un album incredibil, nu puteam să-mi stăpânesc curiozitatea de a vedea ce se întâmplă cu momentul Arktau Eos şi, având în vedere natura acestui grup, o abordare arhaică definită ca ritual ambient, nu poți spune că participi la jumătate sau la o oarecare parte din concert. Nu aş recomanda nimănui să plece din sală în timpului unui performance al acestor finlandezi, ori să intre în încăpere în cel mai aleatoriu mod cu putință, deoarece componenta ritualică nu mai are de-a face cu o glumă sau cu o manevră amăgitoare de a demonstra apartenența la un cult. Un concert Arktau Eos este ca o practică voodoo pusă în scenă de trei oameni foarte bine pregătiți pentru aceste lucruri. Îmi amintesc cum la concertul din Bucureşti, când Arktau Eos a lansat albumul „IOH-MAERA” în 2012, multă lume s-a speriat ori a rămas marcată de acest eveniment. Erau oameni cu interese diverse, iar în cazul multora dintre ei, capitolele destinate ezoterismului şi ocultismului nu reprezentau nişte subiecte care meritau a fi tratate cu seriozitate, dar cu toate astea, showul acela a deschis pentru mulți dintre ei o poartă către cele nevăzute. Însă un eveniment la Roadburn înseamnă categoric altceva. Sunt foarte mulți oameni care intră şi ies dintr-o sală la întâmplare şi care nu ştiu unde au nimerit. Nu am putut să ajung în fața scenei la Arktau Eos pentru că detest aglomerația şi am urmărit personajele principale ale acestui eveniment pe un televizor agățat de tavanul clubului. M-am luptat foarte mult cu propria minte, care din cauza oamenilor total neliniştiți ce continuau sa vorbească cu glas tare, să ma atingă, să îmi atraga atenția asupra unor prezențe neplăcute, îmi aducea în prim plan tot felul de fantasme inutile, dar ulterior am început să percep altfel acele frecvențe descriptive şi pentru o bună bucată de vreme mă tot întrebam, cumva dintr-un impuls inconştient „unde duce drumul ăsta”. Cred că frecvențele lor descriu o legătură puternică cu un univers pustiu, poate e o lume a morților, cert e că lumina lipseşte de-acolo. Un alt lucru sigur e că nu am reuşit să cobor chiar atât de adânc în lumea plăsmuită de Arktau Eos şi poate că nici nu mi-aş fi găsit locul acolo, aşa că în cea mai mare parte a ritualului m-am simțit destul de bine, ca şi când mă aflam în curtea unui cimitir, admirând nişte crengi animate de vânt. Am să mă opresc aici cu descrierea acestui moment pentru că lucrurile ies totalmente din sfera logică, iar acest fapt nu mă face decât să îi admir şi mai mult pe oamenii de la Arktau Eos care pot fi considerați nişte şamani capabili de toate cele necesare pentru a înfăptui legături cu lumile de dincolo. 
 

 

Bang, The Body, Gomer Pyle, Hell (americanii, nu faimoşii britanici cu minunatul lor heavy metal), Behold! The Monolith, Daniel Payne, Zone Six, Black Mountain, Abyssion, Chrch sau Dead Neanderthals  au mai cântat în această primă zi, iar islandezii de la Misþyrming au fost artişti în rezidență la această ediție de festival. Ciudat acest lucru, fiindcă de obicei, un artist în rezidență implică o lungă istorie în care o mulțime de lucruri sunt realizate printr-un mediu sau altul, iar în cazul Misþyrming nu putem vorbi despre un trecut consacrat din moment ce această trupă a scos materialul de debut anul trecut. Nu pot să zic că muzica blacker-ilor din Reykjavik e de ignorat, întrucât oferă nişte detalii destul de progressive pe ici, pe colo, atmosfera este foarte bine conturată, dar cu toate astea rămân la fel de puține lucruri din black metalul contemporan care mă mişcă. Nu pot reproşa nimic rețetei muzicale compusă în chip magistral de Misþyrming decât faptul că e o rețetă. Din pricina asta cred că am trecut peste ambele showuri date de această trupă la Roadburn, ori pentru că pur şi simplu se găseau lucruri mai interesante de făcut în acele momente. M-am dus apoi la scena mare unde era Paradise Lost, care a cântat tot albumul „Gothic”, plus ceva şlagăre de după, cum ar fi „Hollowed Land”, „Pity the Sadness”, „As I Die”, încheind cu ceva nou, „Beneath Broken Earth”. Partea bună la acest concert e că au existat proiecții, deoarece Costin a animat nişte ilustrații foarte frumoase, menite să le descrie muzica prin nişte metafore numai bune de analizat pe toate părțile, astfel că m-am aşezat pe trepte şi am privit acest show ca pe un film. A fost ca un moment de odihnă, pentru că muzică de admirat nu prea era. Cred că suntem cu toții de acord că Paradise Lost există astăzi datorită unor albume minunate create în trecut şi unui management care refuză să scoată această trupă din chestiunile prezentului, fiindcă nu-i niciun secret că acest grup nu a stat bine niciodată la capitolul prestațiilor live. Recunosc că mă îngrozeam puțin atunci când auzeam că degetele sunt incapabile să țină nişte coarde, că vocea e total lipsită de orice trăire şi câte şi mai câte, dar fiindcă aceste aspecte sunt obişnuite pentru Paradise Lost, am preferat să fredonez toate acele melodii clasice fără să caut vreun sens desăvârşit. Cred că şi cei din trupă sunt foarte conştienți de ceea ce pot sau nu pot să facă, sau aşa mi-au dat de înțeles prin glumele bazate pe autoironie pe care le-am auzit dinspre scenă.  
 

 

M-am dus la biserică pentru a încheia socotelile cu prima zi de festival, unde cântau italienii de la Abysmal Grief. Ce loc potrivit pentru această trupă este Het Patronaat! Doomer-ii italieni nu ies din canoanele clasice ale horrorului, dar cu toate astea ei sunt adorabili. Parcă ar fi dintr-o poveste despre vreun exorcist, ori dintr-un film de-al lui Argento. Showul lor a fost dominat de volumul clapelor setate pe sunet de orgă, un fapt mai mult decât firesc având în vedere temele abordate de aceştia. Abysmal Grief a scos un nou album anul trecut, „Strange Rites of Evil”, un material şi mai atmosferic decât cele cu care eram obişnuiți, de pe care am auzit câteva fragmente bune la concertul din Het Patronaat. Am ascultat şi cover-ul de la Death SS care a mai domolit stridența lucrurilor, „Chains of Death”, iar în rest oamenii au fost fermecați cu lumini roşii şi mult fum, prin care se zăreau siluete cu robe şi accesoriile necesare basmelor horror. Se pare că trebuia să fie şi o proiecție, dar din pricina luminilor nu se vedea nimic în spatele trupei, numai că s-a întâmplat să mă aşez în zona în care era amplasat sound board-ul, implicit şi punctul de control pentru lumini şi video, aşa că am văzut pe ecranul unui laptop despre ce era vorba: filmări low quality trase în slow motion astfel încât calitatea să scadă şi mai mult, cu fotografii puse deasupra cu overlay, imagini similare cu cele din arhivele Thanatos sau care figurau tot ce poate fi mai morutar. 
 

 

În următoare zi am trecut mai de dimineată pe la 013. Plouase şi înăuntru se auzeau vocea şi pianul Diamandei Galás care produceau un ecou colosal ce îți umplea pielea de furnici. Aş fi vrut tare mult să o văd pe Diamanda într-o sală mare şi goală, dar era imposibil, toate uşile erau încuiate. Lumea începuse să glumească despre faptul că cel mai probabil nici sunetistul nu are voie să participe la probele de sunet. Apoi, îi vedeai pe cei de la Neurosis cum erau nevoiți să îşi care chitarele prin ploaie pentru că Diamanda pusese monopol pe spațiu. Dacă esti organizator de astfel de evenimente şi reuşeşti să duci la capăt un show al Diamandei Galás, poți spune că ai trecut peste cea mai dificilă probă a vieții. Am citit în diverse articole că Diamanda Galás refuză ca orice bărbat să fie în zona ei de backstage înainte de un concert, că pianul ei trebuie acordat de câteva ori înainte de un performance şi fiți convinşi că nu foloseşte orice pian. Se mai spune că ea nu mănâncă altceva decât peşte spadă, unde mai pui că umblă vorba că are nevoie de cinci zile petrecute în oraşul în care trebuie să cânte pentru a-şi adapta vocea la respectivul climat. Nimeni nu trebuie să-i vorbească Diamandei timp de trei zile înainte de concert, aşa că e necesară prezența unui asistent care să fie apt 24 din 24. Astea sunt doar câteva dintre cerințele Diamandei. Nu ştiu cu certitudine dacă aşa s-au întâmplat lucrurile şi la Roadburn, dar ce e sigur e că a fost un eveniment de-a dreptul complicat.
 

Până una, alta, la Het Patronaat urma să se întâmple ceva cu totul special. Hexvessel şi Arktau Eos aveau să facă un show împreună sub numele „Mirror Down” şi s-a întâmplat să fie exact cum bănuiam, ceva extraordinar care nu necesită prea multe cuvinte, întrucât dimensiunea atinsă de finlandezi depăşeşte barierele umane. A fost practic o îmbinare a stilului Arktau Eos de pe „Mirrorion” cu genul Hexvessel care se găseşte mai degrabă pe primul lor album, când lucrurile capătă o valență foarte mistică şi ceremonială. Vocea lui Mat a atins un nivel mult mai profund decât cel cu care eram obişnuiți. Cântecele cunoscute de la Hexvessel au fost reinterpretate şi au fost şi ceva fragmente străine de ceea ce ştiam despre muzica acestor oameni. Sala a fost plină, iar fumul răspândit din substanțele răşinoase pe care cei de la Arktau Eos le folosesc în practicile lor magice a transformat întregul act în ceva total non-lumesc. M-am întâlnit apoi cu câțiva oameni de la Hexvessel şi pot spune că privirea din ochii lor era de un fel pe care nu l-am mai văzut până acum. 
 

 

Nu mi-aş fi închipuit că după aşa fapte petrecute la Het Patronnat, concertul Diamandei Galás mă va marca atât de puternic. Am vrut să merg la show doar pentru că era o ocazie cu care n-aveam să mă mai întâlnesc curând sau poate niciodată, dar ştiam că inflexiunile vocale ale Diamandei mă pot scoate din minți în anumite momente, cel puțin aşa se întâmplă în cazul unor albume ale acesteia, deşi ador agresivitatea pe care o exprimă prin compozițiile de pian. Sunt puține fragmente create de Diamanda care mă pot captiva în orice moment, în rest aş putea să mă lipsesc de lucruile pe care muzica ei mă face să le trăiesc. Însă în ceea ce priveşte concertul, nu m-am putut lipsi de absolut nimic şi am divinizat fiecare sunet. Într-o sală mare, urletele controlate ale Diamandei devin înspăimântătoare într-un sens fascinant pentru că latura emoțională se dezvăluie print-o forță ireală. Toată disperarea manifestată de această cântăreață a întunericului are de-a face cu nişte simțiri care pot afecta orice individ ce trăieşte în lumea asta, iar aceste lucruri necesită a fi exprimate pentru a fi depăşite. De aceea, showul Diamandei Galás a fost perceput ca o terapie înfăptuită prin cântece menite să preamărească o angoasă bizară, precum „O Death”, „Let Me People Go” ori clasica „Gloomy Sunday”. Uşile din sală au fost închise în prima parte a concertului, ceea ce mi s-a părut okay, dar mulți oameni au avut o părere diferită. Când s-au deschis uşile, aproape jumătate de sală s-a golit, dar orişicum, ideea de concert cu uşile închise mi se pare binevenită. Aştept demult un show în care oamenii să nu se plimbe încolo şi încoace, să nu urle unul la altul, ci doar să asculte. Diamanda Galás a vrut cu siguranță să facă parte din altă lume, doar cum cei aflați cu mult deasupra underground-ului nu acceptă orice fel de comportament excentric, iată că ea este acum nevoită să cânte rockerilor neliniştiți. Un moment care mi s-a părut foarte impresionant a fost acela în care organizatorul de la Roadburn, Walter Hoeijmakers a intrat în sală şi mulți oameni îl felicitau, pentru că ştiau ce înseamnă să faci un concert cu Galás şi lucrurile să iasă conform schemei. 
 

 

Curatorul zilei a doua de la Roadburn, numită „Rituals for the blind dead” a fost Lee Dorian, care a făcut o combinație tare dementă de artişti grei. Dar cum să te aştepți la mai puțin de la un om a cărui activitate se leagă de Cathedral şi Napalm Death? Cu siguranță că te va lovi cu cel mai nenorocit doom şi cel mai scăpat de sub control grind. Fix după Diamanda Galás la scena mare urma nimic mai „nepotrivit” decât Repulsion. Țineți cont că atributul „nepotrivit” este un compliment în acest caz. Gata cu procesele mentale de natură dubioasă, cu întrebările şi contemplarea, fiindcă venise vremea masacrului. Americanii au cântat tot albumul „Horrified”, adică totul a fost scurt şi la obiect, cu accent pe solouri irezistibile. Au încheiat cu două sau trei cover-uri, printre care „The Hammer” de la Motorhead. Concluzia e că acest concert a fost cam incredibil de marfă! Prima dată i-am văzut pe cei de la Repulsion la Neurotic Death Fest în 2013 şi a fost extrem de bine, dar de data cred că s-a întrecut orice măsură, mai ales că între timp s-a mai întâmplat şi un upgrade în trupă odată cu venirea toboşarului de la Magrudergrind, Chris Moore. 
 

 

La Het Patronnat, Steve Von Till şi Scott Kelly au avut câte un concert fiecare, unul după altul. Îmi place foarte mult ce fac oamenii de la Neurosis pe căi separate, dar am preferat să mă bucur de Repulsion şi să nu-mi pese de nimic altceva. La scenele mai mici au cântat Mono Drag, Nibiru, Concatenatus, Sinistro, Night Viper, Alkerdeel ft. Gnaw Their Tognues, Death Alley, un proiect cu Farida Lemouchi despre care pur şi simplu am uitat, din păcate, apoi NYIÞ, Cocaine Piss, Chve, Hills, Terzij de Horde, Noctum, iar la scena mare a urmat trupa nouă a lui Lee Dorian, With the Dead. Cred că am pierdut ceva interesant, fiindcă With the Dead abordează genul doom într-un mod asemănător cu ceea ce se înâmplă la Electric Wizard, doar că e mai multă definiție, însă am trecut peste acest concert, am preferat să pierd vremea ştiind că la 013 veneau japonezii de la G.I.S.M., care cântau pentru prima dată în afară Japoniei şi care urmau să aibă de-a face cu o scenă după mai mult de zece ani. Simpla idee că aceşti punkişti care au dezorientat complet zona de punk şi hardcore de la începutul anilor ’80 aveau să cânte la un eveniment al zilelor noastre părea să fie o glumă ori un vis, dar Lee Dorian i-a convins cumva şi iată că oamenii au ajuns în Tilburg. Am avut onoarea să-i cunosc pe toți cu o zi înainte de concertul lor, iar primul dintre cei cu care am avut de-a face a fost basistul, care arăta ca şi când trecuse printr-un holocaust nuclear. Cu părul vopsit verde într-un fel deloc uniform, purtând un tricou galben cu logoul Yamaha, un ac de siguranță uriaş agățat de haină la baza gâtului şi nişte bocanci lipiți cu bandă adezivă, Kannon Masuo era precum copilul ploii. Era entuziasmat că urma să cânte, dar mai mult de-atât nu putea să facă. Prezența lui m-a făcut să ma simt ca şi când aş fi făcut un combo cu droguri din cele mai sintetice. Pe scenă, a stat mai tot timpul la nivelul podelei, dar asta nu înseamnă că nu a făcut mare show. Muzica G.I.S.M. e întocmai în spiritul filmelor horror b-side japoneze, în special când vine vorba de voce, o voce care face mintea să-şi închipuie nişte atrocități care nu pot fi relatate printr-o metodă rațională. Partea şi mai bună e că au avut o proiecție total dementă, probabil cea mai complexă ilustrare de acest gen care poate fi găsită la un show metal sau rock, sau la orice show în general. Nivelul de informație vizuală a fost unul gigantic… Probleme sexuale, mutilări fără sânge, imagini care satirizau într-un mod foarte isteț tot ce ține de America şi multe alte figurări care nu te lăsau să pleci sănătos la cap acasă, acestea erau lucrurile care se puteau vedea pe ecranul în format 4:3 de la concertul G.I.S.M.. Deşi sala de la 013 beneficiază de un ecran super-wide, japonezii au venit cu proiecțiile pe casetă video, în format clasic şi nu cred că mai trebuie să spun nimic. Au cântat de pe albumul „Detestation” din 1984 piese ca „Document One” sau „Anthem”, dar şi de pe alte materiale. Mulți oameni au simțit o stare de confuzie după acest show, un fapt natural de altfel, dar au fost şi voci care se plângeau că G.I.S.M. nu a cântat într-un mod tocmai îngrijit, dar nu ştiu de ce cineva şi-ar fi dorit asta. Într-adevăr, au fost momente când nu puteai să găseşti un sens vizavi de ce se întâmplă cu tobele, de exemplu, dar e vorba de o lejeritate şi o nepăsare plăcută, o atitudine tipică punkului old school care merită toate aprecierile, mai pe scurt, e vorba de a-ți bate joc de tine şi de tot ceea ce e uman, iar când o astfel de atitudine se construieşte ca o opoziție față de conduita morală de tradiție japoneză, lucruri devin ireal de spectaculoase. G.I.S.M. a adus la această ediție de Roadburn o grămadă de punkişti care mi-au amintit de nişte vremuri foarte frumoase. Oricum, nu e ceva obişnuit să vezi că se produce ceva crowd surfing la un show Roadburn, dar G.I.S.M. a anihilat orice obicei care se manifestă prin cumințenie. 
 

 

După G.I.S.M. a venit Pentagram, un moment pe care-l aştept de o mulțime de ani şi care s-a dovedit a fi incredibil. Bobby Liebling e al dracu’ de viu, vocea i-a sunat exemplar, iar colegii lui țin steagul sus fără niciun fel de îndoială. Am auzit zvonuri cum că showurile recente Pentagram lasă de dorit, dar ceea ce am văzut la Roadburn nu are nicio legătură cu aceste vorbe. Riff-urile şi solourile au fost executate atât de bine încât îți venea să plângi… Vorba vine, nu era cazul de lacrimi de crocodil fiindcă Pentagram face altfel de atmosferă, dar pur şi simplu nu îmi găsesc cuvintele pentru a-i lăuda cum se cuvine pe aceşti nenorociți. Liebling a ținut-o numai pe dansuri lascive, la final s-a lăsat târât pe scenă şi un gând comun al oamenilor e că mustăciosul a dat în sfârşit de un provider de cocaină adevărată. Setlist-ul a inclus unele dintre cele mai grele şi populare fragmente create de aceşti zei ai doom-ului. Au fost ceva piese de pe cel mai recent album, „Curios Volume”, cu care am interferat prima dată la acest show, pentru că pur şi simplu nu îl ascultasem până atunci. Am pierdut noțiunea timpului, am impresia că „Last Rites” a fost lansat ieri, deşi asta s-a întâmplat în 2011. Au cântat destule melodii de pe „Relentless”, ceea ce nu poate fi decât minunat şi a fost ceva şi de pe „Review Your Choices”. 
 

 

Alte concerte ale zilei de vineri au fost date de Of the Wand and the Moon, Lychgate, Bliksem, Herder, Dark Budha Rising, Peter Pan Speedrock, Black Moon Circle, Obese, Zone Six şi Hair of the Dog. După miezul nopții, în zona de festival era multă agitație şi deja oamenii făcuseră o aglomerație gravă în preajma bisericii transformată în venue. Acolo se pregătea un show cu Úlfsmessa, un proiect din care fac parte oamenii de la Misþyrming, Naðra, NYIÞ şi Grafir, ceva cu multe instrumente din tipuri diverse şi cu o abordare prezentată drept ocultă. Aşa sunt specificate lucrurile în regim oficial, dar nu pot spune că am avut cine ştie ce curiozitate. Mulți mi-au zis să merg, alții chiar au institat vehement că trebuie să văd aşa ceva… Dar cum puteam să merg acolo când ştiam că la scena mare va cânta The Skull? The Skull este trupa lui Eric Wagner de la Trouble şi în 2014 a scos primul full-length, „For Those Which Are Asleep”, o mostră superbă de doom clasic. Nu ştiam ce avea să se întâmple la concertul de vineri, iar The Skull mai cântase deja de două ori în cadrul festivalului şi eu nu fusesem acolo. Cu siguranță că nişte tineri islandezi cu pretenții de vrăjitori nu mă puteau convinge să ratez acest show. În seara cu pricina, americanii de la The Skull au cântat în intregime primul album de la Trouble, material omonim lansat în 1984 care a ajuns să fie o referință extrem de valoaroasă pentru genul doom. Nu aş fi crezut vreodată că am să aud live muzica asta, cât despre modul în care acest album a fost interpretat pe scenă, nu există termen care să caracterizeze astfel de perfecțiune. Încă mi se face pielea de găină când îmi vine în minte imaginea coperții „Trouble” pusă pe ecranul de la 013. Eric Wagner a adunat nişte muzicieni foarte talentați şi am impresia că basistul din această formulă a avut de-a face la rândul lui cu formația Trouble. Concertul respectiv a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am văzut de-a lungul vieții. Sala era destul de goală, mai puțin de jumătate din capacitatea ei era umplută de oameni, iar o parte dintre ei erau pur şi simplu eşuați pe trepte. Mi-a fost greu să pricep de ce există această lipsă de interes pentru un astfel de monstru al muzicii, dar gândurile astea nu contează atât timp cât The Skull a făcut un show de nota 666 666 666!
 

 

Pentru ziua de sâmbătă, 16 aprilie era anunțată proiecția filmului „Schrei 27”, un proiect al Diamandei Galás realizat în colaborare cu regizorul italian, Davide Pepe în care temă principală e tortura manifestată de artista americană, un fel de tratare vizuală a tehnicilor vocale folosite de Diamanda. Aş fi vrut tare mult să văd acest film, dar proiecția a avut loc la 1:30 după-amiază, adică mult prea devreme, iar faptul că acest eveniment a fost găzduit de Het Patronaat nu cred că a reprezentat cea mai bună idee, pentru că atunci când se aglomerează sala nu mai sunt şanse să vezi ecranul, mai ales cu atâția nordici prin preajmă a căror înălțime se întinde până-n tavan. Tot aici avea loc după film o sesiune de Q&A cu Diamanda, dar nu ştiu ce poți cere de la o astfel de artistă prin întrebări. Mai bine îți vezi de treabă. Am trecut să văd puțin din concertul Skepticism în schimb, care s-a dovedit a fi cel mai lipsit de esență act de funeral doom. Tobele aveau cel mai ridicat sunet, ele reprezentând componentele care nu fac uz de nicio creație, dar cu toate astea, ele dădeau tonul. Pe monitoare erau puse buchete de trandafiri albi, din care vocalistul Matti Tilaues mai lua câte o floare, o miroasea pe toate părțile, îşi etala o figură profund marcată şi apoi începea să cânte despre ceață şi gri şi despre cine ştie ce alte lucruri care îl dor… Durerea era prea mare, iar justificare inexistentă. Am părăsit incinta fără nici cel mai mic regret. 
 

Dool, Brothers of the Sonic Cloth, Yodok III, Naðra, John Haughm, Chaos Echoes, Hemelbestormer, Galley Beggar, Astrosoniq, Kotinuum şi Partisan au continuat programul zilei cu numărul trei. M-am dus cu entuziasm la 013 ca să văd Tau Cross, unul dintre cele mai marfă proiecte ale zilelor noastre. Partea bizară e că nu ştiu ce s-a întâmplat cu sunetul la acest show, dar cert e că a fost o problemă legată de mix. Chitarele erau anulate de tobe şi invers, în timp ce back track-urile se-auzeau destul de tare, având o factură cam bizară. De asemenea, vocea nu era prea bine angrenată în context, dar dacă mă concentram, îmi dădeam seama că oamenii execută impecabil muzica, mai ales că le ştiam foarte bine piesele. Dincolo de astea, m-am bucurat enorm să-l văd pe Rob Miller şi pe Michel Langevin pe scenă, doi oameni care mi-au schimbat viața prin intermediul manifestărilor făcute cu Amebix şi cu Voivod. Alături de ei sunt doi chitarişti minunați şi chitiți pe un punk foarte fin, Jon Misery de la Misery şi Andy Lefton de la War//Plague. Oricum, să vezi ce scheme face Away pe tobe e ceva ce nu se uită prea repede, anumite fragmente din piesele lor includ metode care pur şi simplu perfecționează tehnica d-beat… Ştiu, d-beat-ul e adorabil, dar cred că Away e pur şi simplu un extraterestru care face lucrurile mult mai bine. Apoi, vocea lui Baron e ceva despre care să povesteşti nepoților altor oameni, pentru că dacă vezi lumea de astăzi într-un stil asemănător cu cel în care aceasta e povestită pe albumul Tau Cross, nu vei avea niciun urmaş, cu siguranță. Tau Cross continuă ceea ce Baron a făcut cu ultimul album Amebix, „Sonic Mass”. Rămâne o influență de la Killing Joke şi Joy Division, dar această ambianță este permeabilă şi prin ea pătrunde un spirit de folk american şi nişte riff-uri de metal tradițional, care împreună crează ceva uimitor. La acest concert s-au cântat piesele de pe unicul album Tau Cross în ordinea intensității cântecelor şi nu în cea de pe disc.  Muzica Tau Cross implică nişte minți foarte conştiente de lumea în care există, de aceea versurile sunt extrem de relevante în contextul actual. Am să dau un exemplu din piesa „Prison”, în care se menționează despre „sex, war, science, religion”, adică singurele subiecte care primesc atenție astăzi: „ This ape has learned to dream, the monkey wrote a book / Of all the fear and promises of such a lesser God / Who fell to Earth it seems, to gaze on his reflection, in adoration for eternal War / No wall, no guard, no wire, no yard / We are the perfect prisoner”. Orişicum, dacă s-ar face un concert cu Tau Cross, cu sunet „mare”, în care toată lumea să strige împreună cu oamenii din trupă „We control the fear”, prezentul ar arăta altfel şi capitolul destinat terorii ar deveni ceea ce este în esență, o glumă de prost gust. 
 

 

A urmat un concert cu totul special al americanilor de la Converge, realizat sub numele „Blood Moon”. Alături de membrii trupei Converge, pe scenă au mai urcat în primă fază Ben Chisholm, cel care contribuie la procesul de compunere în Chelsea Wolfe, responsabil de asemenea de sintetizator, bas şi pian şi Stephen Broadsky, fost membru Converge, actualmente chiarist şi vocalist în Cave In. „Blood Moon” este în fapt un scurt turneu în care Converge apare într-o formulă inedită cântând piesele cele mai lente din discografie. Acest turneu a inclus o dată în Berlin, alta în Londra şi încă una undeva în Franța, deznodământul având loc la Roadburn. A fost superb ceea ce s-a întâmplat cu acest „Blood Moon”. Senzația de la show a fost una sinonimă cu ceva imens şi nu pot decât să aplaud neîncetat munca chitariştilor în cadrul acestui concert. Cântecele lente compuse de Converge sunt extraordinare şi nu ştiu cât de des există şansa de a le auzi live, iar când îmi amintesc de momente ca „In her Blood”, „Coral Blue”, „Grim Heart/Black Rose” sau de cover-ul la „Disintegration”, îmi vine să nu mai scriu nimic pentru că a fost mult prea frumos. De-abia aşteptam să aud „Last Light”, ştiind că va fi cazul unei reorchestrări, aşa că aveam o curiozitate mare de tot, ca să nu mai zic de ultimele două piese de pe „Axe to Fall”. A venit momentul „Cruel Bloom”, când pe scenă au apărut Steve Von Till şi Chelsea Wolfe, un fapt care mi s-a părut fascinant fiindcă atitudinea tipică folkului american pe care Von Till o are din plin este foarte adecvată pentru o piesă ca asta şi, bineînțeles că timbrul lui era cel mai prominent glas în acest context. Imediat a urmat piesa „Wretched World” şi mi-a venit să plâng, din păcate nu din pricina cântecului, care are într-adevăr o putere foarte mare, ci pentru că Chelsea Wolfe era cam depăşită de situație. Am aşteptat un moment care nu s-a produs. Am convingerea că băieții din Converge o apreciază pe Chelsea Wolfe şi că această alegere trebuie respectată, dar pe scena de la Roadburn, Chelsea Wolfe a devenit ceea ce se cheamă „moartea pasiunii”. Am descoperit-o pe Chelsea Wolfe pe undeva prin 2010 şi pot spune că albumul „Apokalipsis” rămâne un material foarte important pentru subgenul neofolk şi ramurile gothico-experimentale. De asemenea, incursiunile ei către electro sunt demne de interes, dar cu prilejul concertului „Blood Moon” am ajuns la ideea că această artistă ar trebui să se limiteze la propriul proiect. Nu am văzut-o niciodată live cu proiectul care-i poartă numele încât să-mi permit să spun că muzica ei nu are nicio relevanță atunci când e cântată live, dar alăturarea de Converge i-a creat o imagine foarte negativă. Dar asta s-a întâmplat doar în cazul meu, pentru că majoritatea oamenilor reacționează astăzi în funcție de asocieri, aşa că dacă un nume este inclus într-un hype, prezența lui pe o scenă va fi automat apreciată. Când Chelsea a pus mâna pe chitara acustică pentru a interpreta piesa „In Her Shadow” primul lucru pe care l-a făcut a fost să comită o greşeală demnă de un individ aflat la primele lecții în studiul acestui instrument, iar utlimul cântec din show, „Last Light” a fost afectat de ceea ce se poate numi o lipsă totală de simțuri în ceea ce o priveşte pe artista din Los Angeles. Ce păcat că Jacob Bannon nu se pricepe decât la screams, dar ce bine că există chitarişti precum cei care au fost pe scenă la acest concert, pentru că ei fac lucrurile să se mişte într-un mod încântător.
 

 

Amenra a venit inițial cu un concert sub numele „Afterlife Acoustic”, pe care mi-ar fi plăcut să-l aud, dar probabil că nişte oameni m-au dus în colțuri obscure şi n-am mers la scena cu pricina. În această zi au mai cântat Beastmaker, Misþyrming din nou, Carousel, The Progerians, Admiral Sir Cloudesley Shovell, Death to a Dying World, Crumbling Ghost, Grimmsons, Russel Haswell, La Muerte, Atomikylä, VVOVNDS, Lugubrum Trio, sau We’rewolves. Ultimul concert de la sala principală era cel dat de Neurosis, dar pentru că absolut toată lumea a mers acolo, ştiam că nu mai e loc fizic şi pentru mine, aşa că nu am participat la acest eveniment, ştiind că americanii vor mai susține un show în următoarea zi, având acelaşi scop de a celebra 30 de ani de existență cu această formație. Oricum, am aflat că a fost destul de mizerabilă atmosfera la acest concert, unii au vomitat de i-au luat dracii, plus alte indicii care nu mi-au dat de înțeles că era cea mai potrivită ambianță pentru Neurosis. La Het Patronnat cântau în aceeaşi vreme cei de la Blood Ceremony, dar m-am gândit să ignor şi acest act şi să mă îndrept către Green Room, unde avea să se întâmple din nou ceva de neînchipuit. Kenn Nardi, vocalistul şi chitaristul de la monumentala trupă de thrash progressive, Anacrusis a fost invitat la Roadburn cu proiectul care-i poartă numele. M-am dus la Green Room cu câteva minute înainte de momentul la care era anunțat concertul şi am mai aşteptat cam jumătate de oră până când lucrurile au început să se audă. Nardi şi compania aveau ceva dificultăți tehnice şi păreau că nu prea înțeleg ce se întâmplă cu ei. O altă activitate pe scenă întreprinsă de oamenii din staff avea legătură cu montatul camerelor, astfel încât showul să fie filmat din cât mai multe unghiuri. Când într-un final a început concertul, am rămas cu gura căscată şi atât. Cred că o bună parte din show nici nu m-am putut mişca datorită faptului că pe scenă erau nişte muzicieni incredibil de buni. Showul lui Nardi a fost una dintre cele mai nenorocite lecții de muzică la care am asistat. Kenn Nardi avea cu el un toboşar care a bătut la rândul lui la Anacrusis şi un basist şi un chitarist pe care nu i-am mai văzut în viața mea, dar cu toții au fost excepționali. Mare păcat că era foarte puțină lume în sală pentru că a fost un concert demn de consemnat în istoria concertelor de metal. Oamenii au cântat ceva piese de la Anacrusis, de pe „Reason” şi „Manic Impressions” în mare parte. Nu aveam nici cea mai vagă idee că Nardi cântă live în vremurile astea, aşa că impactul acestui concert a fost colosal. Apoi, Nardi a scos în urmă cu doi ani un album de peste două ore. Albumul se cheamă „Dancing with the Past” şi am auzit o grămadă de piese de pe acest material la concertul cu pricina, printre care şi cea care-i dă numele. Absolut tot ce am auzit de pe acest album nou este demențial! Dacă inițial îmi părea că Nardi a cotit situația spre un romantism „mizerabil”, foarte frumos de altfel, ulterior am realizat că el creează în continuare un ansamblu de riff-uri superbe şi de linii foarte impunătoare.
 

 

Afterburner, ultima zi de Roadburn a început cu un moment mult aşteptat care a aparținut norvegienilor de la Green Carnation. Aceştia au cântat albumul „Light of Day, Day of Darkness” din 2001, un album făcut în forma unui lung cântec, un fel de călătorie către nişte tărâmuri tare sensibile. Treaba e că cel mai bine este să nu ştii de ce a fost compus acest album în care este vorba despre o tragedie personală ce culminează cu o renaştere. Deşi versurile sunt forte evidente, nu m-am gândit niciodată că lucrurile pot fi interpretate la modul propriu, până când am aflat despre ce este vorba. Pentru că ştiam o anume poveste, concertul mă prindea într-un vortex care mă punea în situația să mă întreb dacă pot simți empatie pentru cel care a creat acest album sau nu. Apoi, întâmplarea asta m-a făcut să văd cum mi se derulează întreaga viață în timpul unui singur concert. Dincolo de asta, băieții de la Green Carnation au interpretat albumul pe scenă într-un mod exemplar, iar atmosfera a fost cu totul deosebită, chiar dacă vorbim de o trupă destul de bine integrată în tradiția metalului melodic, dar în tot acest mecanism tradițional există o foarte puternică nuanță progresivă. Cred că melancolia a fost la ea acasă în timpul acestui show, mai ales că mereu am considerat că „Light of Day, Day of Darkness” e un album bun pentru toamnă, fapt care reiese şi din coperta acestuia. M-am bucurat foarte mult să îl ascult live pentru că astfel s-au evidențiat şi alte detalii pe care nu le-am perceput din înregistrări şi apoi, muzicienii din această trupă sunt de-a dreptul nişte artişti particulari în această lume. 
 

 

Nu numai că ultima zi de festival are mai puține concerte, dar există un soi de extenuare fizică şi psihică ce te ține departe de sălile în care se cântă. Parcă ai vrea pur şi simplu să te îmbeți în cel mai oribil mod ca să închei socotelile cum se cuvine şi eventual să mai stai de vorbă cu cei cu care te întâlneşti, schimbând impresii despre ce s-a întâmplat până în acel moment. La Afterburner au mai cântat Mirrors for Psychid Warfare, un proiect nou cu Scott Kelly de la Neurosis şi Stanford Parker de la Corrections House, dar pentru că showul s-a suprapus cu Green Carnation am ratat treaba asta, apoi au mai fost Syndrome, Blind Idiot God, Jakob, Ecstatic Visions şi Chaos Echoes. A fost şi un show organizat ad-hoc la Cul de Sac, aşa cum se mai întâmplă la Roadburn, iar de data asta protagonişti au fost islandezii de la The Vintage Caravan, pe care încă nu i-am văzut, dar aş vrea să mă bucur de nebunia lor într-o sală un pic mai mare sau mai puțin plină. Am ales să mă duc la Amenra şi, chiar dacă nu am văzut prea multe concerte ale belgienilor, acesta cred că a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut trăi în preajma acestei trupe. Sunetul a fost demențial, iar setlist-ul pe măsură pentru că am auzit destule piese de pe albumul „Mass IIII”, materialul care e în continuare cel mai complex din discografia lor, după părerea mea. Au mai fost, bineînțeles şi „Am Kreuz”, „Nowena | 9.10” şi „Boden”, piese care sunt cântate frecvent. Acest show m-a îngropat în totalitate, întrucât piesele respective sunt incredibil de expresive şi determină mintea să adere la o condiție de sacrificiu al cărui scop nu ştiu dacă sunt în stare să-l exprim în cuvinte. În definitiv, acest concert a fost cea mai intensă interpretare din capitolul doom / sludge la care am luat parte vreodată.