ROCKIN' TRANSILVANIA - prima zi

In peisajul autohton a aparut anul acesta un nou festival – cu o saptamana înainte de Artmania, Consiliul local Sibiu organizeaza Rockin’ Transilvania si, cel putin dupa o trecere în revista a trupelor, putem constata ca este o concurenta serioasa pentru festivalul mai devreme amintit. În ciuda promisiunilor ca sunetul va fi asigurat de niste profesionisti nemti, sunt evident sceptica – organizatorii par a fi la primul eveniment de acest gen si nu stiu la ce sa ma astept, mai ales ca nici pana sambata nu am primit confirmarea si niste date exacte pentru interviurile solicitate. Totusi, la finalul primei zile dezamagirea principala va veni nu din partea organizatorilor, ci din partea publicului – putin, foarte putin, tinand cont ca au urcat pe scena doua nume grele despre care multi se plang pe unde pot ca ar da orice sa le vada. Posibil sa fie si densitatea mare de concerte din aceasta vara, posibil si localizarea la Sibiu în loc de Bucuresti – desi daca stam sa ne gandim, marile festivaluri din Europa si SUA nu se organizeaza în capitale, iar Sibiul este ultra-central. În fine, voi reveni.

Betrayer

La ora 15:00, cea anuntata pentru accesul publicului, ma prezint la portile Stadionului Municipal si ma gandesc cu groaza la soarele arzator de deasupra; tot cu groaza constat ca desi standuri cu bere si alte chestii sunt destule, toalete sunt numai patru. Din fericire, în fata scenei vine umbra, asa ca vreo ora si ceva motai lipita de gard cu o apa din ce în ce mai calda langa mine. Constat bucuroasa ca ultimele probe de sunet se încheie devreme si la 16:45 pe scena intra tinerii sibieni de la Betrayer. Thrash-ul agresiv si împanzit cu elemente death sau hardcore nu-mi pare prea convingator, decat pentru niste vecini aghesmuiti deja bine, dar au fost doua sau trei piese care mi-au captat atentia. În ciuda lipsei (momentane) de experienta, tinerii suna bine, sunt energici si au potential; în special chitaristul mi-a atras atentia – foarte bun. Ca prima trupa într-o seara a thrash-ului, Betrayer s-au achitat perfect de datorie, chiar daca în fata unui public jumatate format din cunoscuti si prieteni, jumatate înca toropit de caldura. Cu ocazia asta constat ca sunetul se anunta a fi foarte bun, la un nivel mediu de decibeli.

Benedictum

Oricat as vrea sa spun ceva pozitiv despre Benedictum, nu reusesc sa gasesc. În prima faza nu am gasit nimic de spus de parca nu as fi fost acolo. Ce canta e greu de definit, cred ca un heavy/power, dar am distins cu greu instrumentele în spatele vocii stridente a Veronicai Freeman. Îmi pare rau, dar nu mi-a placut deloc. Poate ca unei parti din publicul masculin i s-or fi parut interesante miscarile languroase ale creolei – si nu zic, aici are ce arata, spre deosebire de capitolul voce – dar i le-am gasit inutile în contextul a ceea ce se canta. Totusi, cand canti Shell Shock si despre razboi, cum sa încerci sa fii sexy? Au fost si vreo doua piese reusite, cand vocea s-a mai cumintit, una fiind cea care da numele ultimului album – Seasons of Tragedy. A, am gasit ceva de bine: interactiunea Veronicai cu publicul, de pe scena si, la un moment dat, din spatiul dintre scena si public.

Altar

Apropiindu-se vremea sa cante cei de la Altar, publicul ceva mai numeros începe sa stranga randurile. Clujenii sunt aceiasi pe care-i stim de la fiecare concert – în frunte cu dinamicul si suparatul Andy Ghost, cei patru au dezmortit bine atmosfera, multi din cei prezenti sarind si cantand odata cu ei, animati muzica de versurile social-politice. Au acoperit bine albumele existente, nelipsind Prison of Death, Stop the Silence, Nascut învingator, Protest, Singur împotriva tuturor, La noi si Atitudine. Au prezentat si cateva piese noi (din care despre Back in Business au spus ca este în premiera pe o scena), dand astfel o idee despre cum va suna viitorul album. Este greu sa stai locului cand canta Altar.

Testament

Urma momentul culminant pentru mine – desi Testament au fost plasati în deschiderea celor de la Kreator, pentru mine ei au fost adevaratii head-lineri. Spre deosebire de prima data cand i-am vazut, acum stiam la ce sa ma astept, dar am trait aceeasi stare între extaz si perplexitate. Americanii astia sunt dementi, fenomenali si unici. stiu ca nu-s singura de aceasta parere, dovada fiind modul în care am fost stalcita de gard, în primul rand si pe centru – si nu regret nici un moment! Regretele sunt doua, dar le voi explica mai tarziu. Over the Wall, Into the Pit si Apocalyptic City au fost suficiente ca sa dinamiteze publicul, iar eu începeam sa raman fara voce. Chuck Billy este un zeu pe scena, iar la capitolul comunicare sta excelent. Cred ca sunet multe concerte în care multumeste din complezenta celor prezenti, dar de data asta e imposibil sa nu fi fost din suflet. La Practice What You Preach si New World Order încep sa-mi revin si îmi spun: „Fuck, this is Testament! THIS IS TESTAMENT!!!”. A urmat Electric Crown, apoi prima piesa de promovare a recent lansatului album – More than Meets the Eye – desi n-a trecut mult timp de la lansare, multa lume îi stie versurile si canta alaturi de Chuck. Eu ma opresc pentru ca m-a lasat vocea, recuperez mai tarziu. Dupa Low urmeaza un superb moment de respiro cu Trail of Tears – o piesa excelenta cu totul, dar la solo-ul lui Alex Skolnick eu am ramas ca în transa si nu credeam ca este adevarat– excelent chitarist, ma bucur ca s-a realaturat legiunii Testament. M-am trezit la Henchmen Ride, a doua piesa de pe Formation of Damnation, o piesa ok, dar cred ca existau alternative mai bune. A urmat Souls of Black, un alt moment de extaz pentru fanii dezlantuiti, apoi au continuat cu The Preacher, D.N.R. (Do Not Resuscitate), Three Days si Alone in the Dark. Ultima, pe care masa compacta de oameni din fata a explodat efectiv, a fost Disciples of the Watch – nu mai era nimic de zis, Testament at its best. Acum despre cele doua regrete: mi-ar fi placut sa aud mai multe piese de pe Formation of Damnation, pe care-l consider un album foarte bun, iar pana pe care a aruncat-o Skolnick special pentru mine nu si-a gasit destinatia. Demential, absolut demential show si faptul ca sunetul a fost asa cum trebuie a fost cireasa de pe tort.

Kreator

Mi-a fost greu sa urmaresc Kreator dupa Testament, mai ales ca data trecuta îi vazusem invers si stiam ca aceea este ordinea fireasca. Totusi, am mai rezistat o vreme langa gard, în fata (si spatele) unui atac virulent si a unei prestatii zid. Kreator nu se bazeaza însa numai pe muzica, ci si pe efectul decorului: panouri cu imagini din Enemy of God, proiectii video pe fundal în ton cu versurile, joc ametitor de lumini. Violent Revolution deschide un concert greu si întunecat, în care nemtii au dat tot ce pot si în care cred ca au acoperit toate preferintele fanilor. Meniul de agresivitate a inclus Pleasure to Kill, Enemy of God, People of the Lie, Extreme Egression, Phobia, Impossible Brutality, Flag of Hate si Tormentor. Dupa cateva piese, cred ca la People of the Lie, eu am cedat locul ocupat poate un pic pe nedrept unui adevarat fan si m-am retras mai în spate, pentru o imagine de perspectiva. Ca si mai devreme, publicul a fost unul nebun, fie ca se îmbrancea în fata pentru a fi mai aproape de idoli, fie ca îi privea cu interes din randurile ceva mai linistite, dar multi cantau alaturi acestia fiecare vers si simteau fiecare riff. Setlist-ul fiind, daca nu ma însel, identic cu cel pe care l-am vazut acum un an, nu pot spune ca am avut vreo surpriza; numai experienta a înca unui concert de calitate. Am constatat ca spectatorii au fost vreo 1000, mai putini decat la Testament (unde sa fi fost cam 1200, putin oricum). Analizand situatia, motivul obiectiv ar fi ca americanii au concertat pentru prima data la noi, Kreator nu. Motivul subiectiv este parerea personala ca Testament sunt mai sus o clasa.

Prima zi a fost, din punctul meu de vedere, una reusita. Organizare buna si punctuala (ok, hibe au fost, dar se pot trece cu vederea), sunet foarte bun, locatie unde sa te poti manifesta în voie si, mai ales, ceea ce s-a întamplat pe scena. Astept cu interes a doua zi, mai ales ca este mai pe „felia” mea, spre heavy. Sper sa fie macar la fel de reusita. Iar pe final: „Fuck, that was Testament!!!”

BETRAYER

BENEDICTUM

ALTAR

TESTAMENT

KREATOR