The Woodstock Legend Comes Alive

TRUPE: Riff, Ten Years After

Au trecut multi ani de la celebrul Woodstock, mai bine de patruzeci, dar iata ca una dintre trupele care au facut atunci furori este inca prezenta pe scena rock-ului. Chiar daca formula de aur Ten Years After s-a dus odata cu plecarea lui Alvin Lee, trupa activeaza, compune si da concerte – mai mult, acum se afla in turneul de promovare a DVD-ului Live at Fiesta City. Luni seara, Sala Palatului isi umple locurile cu un public eterogen ca varsta, o buna parte din el nefiind nici macar in stadiul de proiect cand britanicii erau pe val; insa ecoul numelui trupei vine catre acestia dinspre cei mai varstnici, ca un liant, astfel, toti se asteapta la o prestatie deosebita.
Membrii Riff sunt oameni care au crescut cu „generatia Woodstock”, chiar daca miscarea hippie si acel memorabil concert nu au avut aceeasi rezonanta in Romania precum in State si in vestul Europei, cel putin, nu la momentul lor. Dar Joan Baez, Santana, Greatful Dead, Creedence Clearwater Revival, Janis Joplin, Crosby, Stills, Nash & Young, Jimi Hendrix si, evident, Ten Years After, si-au trecut numele in galeria de mari artisti care au influentat trupele romanesti din anii ’70-’80. Veterana a acelei perioade este Riff, iar alegerea mi s-a parut inspirata si pentru ca este o pasare ceva mai rara in concert, nu numai pentru ca stilul si trairea o apropie de capul de afis. Timp de aproape o ora, sibienii ne arata ca-si merita prezenta pe aceasta scena: hard-rock, folk si blues, nuante hippie, culori traditionale, nostalgie si muzica din suflet. Asa ar putea fi descrisa o reprezentatie dupa 40 de ani de activitate. Despartiti un timp, Povestea lor, Caii de lemn, Regele soselei si Nerostitele cuvinte ne poarta prin istoria trupei, cu evolutii si experimentari ale formei, dar pastrand nealterat fondul. Cele mai reusite, poate si datorita ocaziei cu care sunt cantate, mi se par melancolicul blues Ploua la Woodstock si energica Mr. Jimi. Pe final, In loc de bun ramas este mai degraba o promisiune de „pe curand” intr-un alt concert cu parfum „oldie” al unor artisti talentati si experimentati.
Asa cum afirma putin mai devreme Florin Grigoras, basistul si vocalul din Riff, in 1969 multi dintre cei prezenti, in care se include, nici nu visau ca vor vedea vreodata live legenda Ten Years After. Totusi, chiar daca „fourty years after”, visul lor se transforma in realitate, in timp ce noi astia mai tineri si mai necunoscatori, venim animati de marea curiozitate: sunt chiar atat de buni pe cat se spune? Nu pot decat sa banuiesc ce insemna trupa cu Alvin Lee, caci in seara aceasta mi se pare excelenta. Profesionisti de la un cap la altul in ceea ce priveste tehnica si stiinta mentinerii unei legaturi continue cu publicul, britanicii nu rateaza ocazia sa ne arate ca ei canta in primul rand din placere.
E greu de crezut ca zambetul ce lumineaza atat de des (de la Working on the Road la I’m Going Home) fata basistului Leo Lyons este impus de vreo strategie de marketing. Nici trairea ce preschimba figura usor punk a vocal-chitaristului Joe Gooch pe King of the Blues si I’ Love to Change the World nu pare desprinsa din Cum sa canti orice pentru bani - vol. 1. Desi aflat in spatele tobelor, Ric Lee ajunge deseori la microfon pentru a saluta audienta si a-i multumi, incercand si cateva vorbe in romana – asta cand nu se ocupa de un intens si efervescent solo pe The Hobbit. Doar Chick Churchill isi vede taciturn de claviaturile sale, dar modul in care salta degetele si apoi le arunca in atac efervescent pe clape tradeaza sufletul pe care-l pune in concert – cel mai clar este soloul extrem de sensibil din Angry Words.
I Woke Up This Morning, Hear Me Calling, I’m Coming On, Big Black 45, Love Like a Man, Slip Slide Away si Good Morning Little Schoolgirl reprezinta muzica la care ma asteptam, adica rock psihedelic, pe alocuri progresiv, extrem de mult blues cu sunetul sau usor murdar, ceva jazz, atmosfera hippie si „picanterii” ceva mai moderne, hard-rock, dar totul la un nivel foarte ridicat. Nu ma refer doar la calitatile tehnice ale concertului, desi trebuie remarcat sunetul foarte bun si luminile in ton cu muzica, sau la performanta profesionala a artistilor (pe care nici nu stiu daca ar fi fost cazul s-o iau in discutie), ci la un tot unitar: tehnica, profesionalism, muzica expresiva, comunicare intensa si atmosfera resimtita de fiecare spectator.
Suprapuse peste piesele frumoase, dar care nu-s cunoscute de toti cei prezenti, vin pasaje din mult mai familiarele Blue Suede Shoes (Elvis Presley), Cocaine (Eric Clapton), Walk this Way (Aerosmith) si Smoke on the Water (Deep Purple) – ingenios integrate, dar fara stridenta. I Can’t Keep from Crying Sometimes se prelungeste prin aplauze care cer insistent un bis: Reasons Why si Choo Choo Mama sunt piesele de adio pentru cei care nu vor da curs invitatiei de a vedea urmatorul show din Polonia...
Recunosc ca prestatia Ten Years After este peste asteptarile mele, poate si pentru ca am cunoscut prea putin aceasta trupa. Mi se spune ca reprezentatia de pe scena Woodstock, prin insusi geniul ei, a distrus trupa, caci nimic din ceea ce a facut dupa nu a egalat momentul. Daca este asa si tinand cont de ce am vazut in seara aceasta, cu atatia ani mai tarziu, ma intreb cum ar fi evoluat Ten Years After fara Woodstock, dar cu aceeasi rezerva de talent si virtuozitate.

Autor: Mad