Therapy? in Fire Club: Concertul unui adolescent miop

 E foarte greu sa vezi ceva la un concert in Fire cu o trupa neasteptat de populara. E greu sa te apropii de scena, e greu sa pozezi sau sa filmezi ceva si, nu in ultimul rand, e greu sa respiri. Mai ales daca nu esti fumator. Desigur, aceste considerente se aplica oricarui jurnalist aflat in situatii de risc – probabil ca in Irak sunt lucruri si mai greu de facut. Dar e pacat cand stii ca s-ar fi putut mai bine.

In sfarsit, ca sa revenim la oile noastre: la concertul Therapy? publicul a fost la inaltime, sunetul a fost la parter (bun pe alocuri, foarte cotit in alte zone), iar atmosfera a fost de-a dreptul la subsol – cu extrem de mult fum de tigara (la care se adauga cel de la scena) si caldura la limita suportabilitatii.

Coma

Coma, trupa de deschidere, a inceput binisor, dar Dan a abandonat dupa cateva piese, din cauza unei dureri de gat. Desi a lasat un testament frumos, fanii nu i-au putut suplini absenta, asa ca grupul a sunat la fel de schiop ca un Penes Curcanul.

Coma

N-a fost foarte rau, dar sigur era mai bine in formula completa – ca asta e farmecul trupelor cu doi vocali. Oricum, romanii si-au facut treaba, publicul fiind mai mult decat incalzit pentru headliner-ii din seara aceea. Sunetul a fost relativ ok, cu exceptia unor microfonii la inceput.

Therapy?

Ei bine, cand a inceput Therapy? ma asteptam ca oamenii sa fumeze mai putin si sa asculte mai mult, ceea ce nu s-a intamplat deloc. Dimpotriva, de la prima piesa – Rust – fumul de pe scena a fost puternic concurat de cel din sala, iar aglomeratia a ajuns la cote ingrijoratoare. Admin si Cynyc s-au aruncat in lupta ca niste martiri, reusind sa scoata niscaiva poze si filmulete la o calitate nesperat de buna, avand in vedere haosul care se declansase langa scena. Personal, lacrimand din toate motivele posibile, m-am dat mai la o parte si am ascultat, multumind providentei pentru faptul ca ii vazusem pe Therapy? la Sziget anul trecut, chiar pe Main Stage.

Therapy?

Irlandezii au continuat seria de melodii de pe albumele mai vechi: Innocent X si If It Kills Me au precedat doua hit-uri de pe cel mai popular album al lor in Romania – Troublegum. Turn si Knives au declansat turbulente in primele randuri, iar eu m-am apropiat putin de locul crimei, sa vad ce si cum. Din pacate, multimea formase un bloc absolut compact si impenetrabil, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un fragment din capul lui Andy ca peisaj.

Therapy?

Inca doua sau trei melodii de pe One Cure Fits All (am recunoscut Our White Noise), dupa care a urmat Die Laughing. Aici am avut o alta tentativa de a vedea ceva, soldata cu acelasi esec, pentru ca si in partea laterala a scenei, intr-un unghi muribund (daca nu mort de-a dreptul) era o ceata densa – de data asta fum de la scena.
Potato Junkie si al ei celebru „James Joyce is f***ing my sister” a provocat din nou o busculada, dupa care a urmat mai putin cunoscuta Polar Bear si lucrurile s-au mai linistit – cel putin in partea mai departata a scenei. Daca nu ma inseala memoria, a fost momentul in care Admin a iesit din lupta, aratandu-ne victorios cele cateva imagini smulse cu pretul unei amorteli cumplite de brat si al sifonarii serioase. I-am acordat imediat primul ajutor cu o bere felicitandu-l si compatimindu-l simultan.

Therapy?

Cred ca a iesit la timp din ambuscada, pentru ca urmatoarele piese au fost iarasi destul de cunoscute si entuziasmante: Stories (de pe Infernal Love), Isolation (Troublegum) si Teethgrinder (Nurse) – nu stiu daca exact in ordinea asta.
Intre timp, celalalt erou al timpurilor moderne – Cynyc – revenea din cand in cand desfigurat din randurile multimii, dupa care mai facea un asalt la reduta primului rand. Un om mare, un jurnalist exemplar – spre deosebire de mine, care m-am tras iar mai la o parte sa ascult Diane in varianta electrica (excelent, asa au cantat-o si la Sziget!), Nowhere si Screamager – adevarate hit-uri pentru fanii romani.  Intr-adevar, si dupa reactia publicului pot spune ca in Romania Therapy? au avut un varf de popularitate in prima jumatate a anilor 90, poate si datorita MTV-ului european care ii promova (pe buna dreptate) cu varf si indesat.

Therapy?

Concluzii? Oamenii din fata scenei s-au simtit excelent (cel putin asa sustineau toti), restul au ascultat linistiti prin diverse cotloane, ca si cum ai audia un album live. Sunetul a fost bun pe acolo pe langa scena; pe masura ce te indepartai insa, basul lipsea cu desavarsire, iar chitara era destul de neclara.

Intr-un fel e o tampenie sa ma plang de chestia asta, ca stim cu totii cum e in clubul Fire. Dar as putea sa ma plang de faptul ca locatia a fost prea mica pentru o trupa asa de mare. Eu cunosc aproape 20 de oameni care n-au venit la concert tocmai pentru ca au anticipat aglomeratia si sansele reduse de a-i vedea la fata pe trupeti.

Un concert foarte bun pentru the chosen few care s-au luptat sa fie in fata scenei – bravo lor. Pe cei care nu i-au vazut inca ii sfatuiesc sa ii urmeze in turneul de promovare al lui Music Through A Cheap Transistor. Pe 11 mai la Atena, de exemplu, ar fi o ocazie buna.