interviuri rock

Gord Kirchin (THE EXALTED PILEDRIVER): dacă aveţi chef să vă distraţi, ar trebui să băgaţi nişte Zappa

Gord Kirchin (THE EXALTED PILEDRIVER): dacă aveţi chef să vă distraţi, ar trebui să băgaţi nişte Zappa
TRUPE : Piledriver, The Exalted Piledriver

Gord Kirchin, Piledriver sau The Exalted Piledriver, o legendă a scenei metal din Canada și nu numai, a avut amabilitatea de a oferi în exclusivitate pentru Metalfan.ro un interviu amplu și savuros despre cariera sa muzicală.


 
Metalfan: Salut, Gord şi bine ai venit la Metalfan.ro! Cum stau lucrurile cu sănătatea ȋn momentul ăsta?
Gord Kirchin: Salutări tuturor creaturilor ale metal-ului! Mă simt excelent din toate punctele de vedere, aş putea să dau jos cȃteva kilograme, bineȋnţeles, dar aşa merge treaba cu imaginea mea, nu? [N. red.: rȃde] Dar serios vorbind, cel mai rău lucru care mă urmăreşte ȋndeaproape e legat de problemele cu sănătatea, cu inima, dar pentru că anul ăsta am făcut 55 de ani, treaba va continua să se ȋnrăutăţească pentru ȋncă ceva vreme. [N. red.: rȃde] Momentan? Funcţionez cu maximum de efort! Sper că interviul ăsta va fi publicat online, pentru că dacă va fi pe print, ar putea fi necesare multe pagini şi vor fi costuri mari pentru voi! [N. red.: rȃde] Cum ziceam… Funcţionez cu MAXIMUM de efort!

Metalfan: Piledriver este o legendă a scenei metal din Canada, dar şi a metal-ului ȋn general. Cred că ai făcut asta deja de o grămadă de ori, dar ar fi minunat dacă ne-ai spune povestea Piledriver / Dogs with Jobs / The Exalted Piledriver. Cred că o parte din oamenii care citesc aceste rȃnduri nici nu erau născuţi cȃnd trupa şi-a ȋnceput activitatea şi după părerea mea, cuvintele tale ar putea fi un bun ȋnceput pentru ca ei să-ţi descopere muzica.
Ȋn 1984, cȃnd Piledriver a debutat ca trupă, ai lansat albumul Metal Inquisition… Un clasic al genului… Ai putea să ne spui povestea din spatele acestui album? Ȋncepȃnd cu procesul de compunere a cȃntecelor şi sfȃrşind cu chestiile de producţie şi ȋnregistrarea discului… Odată cu lansarea Stay Ugly, scopul tău principal a fost să menţii aceeaşi direcţie şi spirit ca la Metal Inquisition sau să schimbi, să actualizezi anumite lucruri?
La doi ani după lansarea albumului de debut, ai scos acest al doilea full length, Stay Ugly, un alt clasic din scena canadiană. Cum vezi albumul Stay Ugly la 30 de ani după lansare? Care e povestea din spatele lui?
Ȋn 1990, a ieşit Shock, albumul de debut de la Dogs With Jobs. Corectează-mă, te rog, dacă greşesc, dar se presupunea că acesta trebuia să fie al treilea album Piledriver, nu? Dacă nu ȋţi este prea greu, poţi să ne dezvălui ceva lucruri din interior legate de acest album? Ȋnapoi ȋn 1988, ai transformat Piledriver ȋn Dogs With Jobs. Vorbeşte-ne despre schimbarea asta.

Gord Kirchin: Cum toaaaate aceste ȋntrebări se leagă ȋn principal de acelaşi aspect ȋn marea schemă a lucrurilor, am să răspund cu ceea ce se cheamă „povestea de pȃnă acum”. [N. red.: rȃde]. M-am născut ȋn 1961 pe un braţ ocupat de flotă, ȋn partea maritimă a Canadei. Fix asta a ȋnsemnat un ȋnceput norocos, pentru că putea fi Rwanda sau Mogadishu. Apoi, pe măsură ce creşteam, am dezvoltat o preferinţă pentru mȃncarea solidă… Ah! Ȋmi pare rău… Să trecem mai departe de asta… Beţe de tobă şi tobă mica Ludwig la patru ani… Set ȋntreg de tobe la 10 ani… Alice Cooper la 11… Zappa la 14… Ȋntre timp, toate şi-au găsit loc pentru urechile mele. Chitară la 16 ani, bas la 17, etc., etc… Trupe, concerte, ȋntregistrări… Trupe, concerte… Mainstream la 21 de ani, o trupă populară de cover-uri de cȃnta prin barurile din Ottawa, Ontario. Lider era chitaristul Leslie Howe. Soţia lui era vocalistă şi cȃnta la clape, Louise Reny. Ei erau ȋntr-un stil foarte, foarte, foarte pop comercial – comercial pop. Eu eram un muzician invitat care făcea bani, cȃnta la bas şi la voce. Leslie avea un studio acasă dotat cu echipament ȋntr-adevăr profesional, nu ceea ce noi astăzi ȋnţelegem prin „home studio”. Am fost ȋn Mainstream timp de aproximativ un an, pȃnă cȃnd am primit o ofertă de la un RECORDING ACT care cȃnta un hard, hard rock şi se numea FIST, dirijat de Ron Chenier. Eu trebuia să-l ȋnlocuiesc atȃt pe basistul Bob Moffatt (pe care, culmea ironiei, l-am ȋnlocuit ȋn Mainstream… Ottawa nu e aşa mare… [N. red.: rȃde]), cȃt şi pe nimeni altul decȃt fostul meu coleg de cameră, la voce, Dave Macdonald (din nou, Ottawa nu e aşa mare… [N. red.: rȃde]), aşa că adepţii fanatici vȃnători de detalii ascunse s-ar putea bucura ştiind că piesa Y I Otta - Dogs With Jobs a fost inspirată de acest tip, [N. red.: rȃde], ȋn timp ce eram ȋn turneu pentru a promova albumul In the Red, ȋn partea nordică din Ontario şi vestul Canadei. Pe cȃnd parcursesem două treimi din acel turneu, mi s-a spus că “mă mişc prea mult pe scenă şi că dau autografe fără ca toată trupa să fie prezentă”. Neaaa… N-avea NIMC de-a face cu faptul că ȋl aduceau ȋnapoi pe PRIMUL basist, Jeff Nystrom… Neaaa! Coincidenţă… Coincidenţă totală! Ȋn fine… Cȃnd m-am ȋntors din acel turneu parţial, m-am alăturat unor prieteni din liceu ȋntr-o trupă de cȃnta prin baruri, numită U.N. şi, am mers un pic prin turnee ȋn statele din nord-est şi zonele maritime din provincia Newfoundland, ȋn Canada. Ȋn timpul turneului din Newfoundland, m-a sunat Leslie Howe să mă ȋntrebe dacă sunt interesat să cȃnt pe un album super-heavy metal. Era totul ȋnregistrat şi s-a gȃndit că vocea mea ar fi perfectă pentru asta. S-a dovedit că, ȋn timpul negocierilor cu un băiat de la casa de discuri, acest băiat a menţionat că are distribuţie pe heavy metal şi că, indiferent de ce gunoi se afla pe ȋnregistrare din punct de vedere muzical, atȃt timp cȃt avea o copertă nebună vindea 20 000 de copii. Glumeau că ar putea să vomite ceva repede ȋn studio, să-i tragă o copertă nebună şi să facă un oareşce capital rapid. Aşa că, băiatul de la label i-a dat lui Les o poală de discuri, printre care Slayer, Venom, etc., ca să-şi facă o impresie despre ceea ce caută. Les e un muzician foarte talentat şi a rafinat şi fabricat toate influenţele cele mai grele din grămada aia de viniluri care i-a fost dată şi care a ajuns să fie adaosul metal-ului care se cheamă Metal Inquisition. Ȋntr-un fel, ȋn timp ce mulţi ȋl numesc o „parodie” a metal-ului, eu simt că e mai mult un tribut decȃt o parodie, de departe. Oamenii ȋl numesc parodie pentru că am inclus nişte umor bolnav ȋn versuri. Deci, la mijlocul lui august, ȋn 1984, după ce m-am ȋntors din turneul cu U.N., m-am dus ȋn studioul lui Les ca să ȋnregistrez vocile pentru Metal Inquisition, de-a lungul a două seri. Unele dintre amintirile mele preferate de la acea şedinţă de ȋnregistrări sunt plimbările noastre din jurul blocului, cȃnd ieşeam să luăm aer şi rom cu Cola şi ne isterizam ca nişte şcolăriţe faţă de ceea ce am făcut şi cum lumea nu era pregătită pentru asta. [N. red.: rȃde] Rȃdeam cu gura pȃnă la urechi, de fapt. Din păcate, odată ce am terminat de tras vocile, s-a terminat distracţia.
Locuiam ȋn Montreal cȃnd am primit un pachet ȋn cutia poştală. Era albumul. Eram confuz… Foarte confuz! Nu fusesem ȋn Toronto ȋncă să pozez pentru copertă. Nu terminasem ȋnsemnările, doar dădusem fiecărui membru cȃte un nume fals şi doar notasem puţine nume pentru lista de mulţumiri. Cum putea să se ȋntȃmple asta? Am deschis plicul de carton… What. The. Fuck. Cine e ăla ȋn costumul pe care l-am desenat pe un şerveţel la masă cȃnd ne-am ȋntȃlnit să semnăm contractul? L-am sunat din Montreal pe tipul de la casa de discuri din Toronto să-l ȋntreb ce dracu’ se ȋntȃmplă, cum de e albumul gata fără ca eu să fiu pe el? DE CE e altcineva pe copertă care se preface că este persoana MEA? Zice „cu masca aia, nimeni n-o să ştie, oricum şi, a fost mai uşor aşa, să luăm pe cineva decȃt să te aducem din Montreal pentru o sesiune foto rapidă.” Aşa că nici n-am reuşit să fiu EU pe PROPRIUL disc de debut. Am chemat un avocat mai tȃrziu să se uite pe contractul meu. Băiatul de la casa de discuri (pe care ȋl voi numi de-acum şi pentru totdeauna „lingăul de la casa de discuri ©”) bătea cȃmpii cȃnd mă uitam pe contract la masa aia, determinȃndu-mă să semnez, „nu-i nevoie de avocat, e un contract ‘standard’, doar ca să mă protejeze pe MINE, nu pe ei, e marfă, o să devii celebru.” Ceea ce a uitat să menţioneze e că acel contract specifica ȋntr-un limbaj judecătoresc complicat că acel cec de 250 de dolari de pe masă era tot ceea ce voi primi. Mi-a arătat că ȋn contract erau clauze care spuneau că voi primi drepturi de autor, dar NU mi-a arătat clauzele care anulau drepturile astea, negȃndu-le. Un lingău de la o casă de discuri cu darul vorbirii a profitat de mine făcȃndu-mă să mă gȃndesc că totul era minunat pentru mine. Dar au fost un contract de rahat şi o viaţă ȋntreagă ȋn care am privit un lingău de la casa de discuri cum ia toate profiturile, iar vocea mea era pe discul ăla… Un disc ca toate celelalte discuri din colecţia mea. Discul meu urma să sfȃrşească ȋn colecţia mea de discuri… Chiar mai mult, să sfȃrşeasă ȋn colecţia ALTCUIVA!!! La 22 de ani, ȋn sinea mea ȋnverşunată, nu ştiam sau nu-mi păsa de legalitate şi repercusiunile din viitor. Eram pe un disc care urma să fie vȃndut ȋn magazine, iar lumea urma să mă audă cȃntȃnd. Am semnat imediat.

Ȋn punctul ăsta, lingăul de la casa de discuri © hotărăşte că ar fi cel mai bine să nu mai cheltuie bani pe „trupa” asta, din moment ce el a vrut doar să vȃndă cȃteva mii de discuri, noi… Hm! *Ei* puteau face un oareşce capital rapid şi toate lucrurile ar fi fost reuşite. Din nefericire pentru micul lui plan de lăcomie, albumul a fost prea bun. Prea mulţi oameni ȋl apreciau. Pe cȃt de repede şi de mare a devenit, pe atȃt de mult a vrut să-l ȋngroape sub un văl de mister şi izolare, precum erau feţele celor de la KISS ȋn vremurile vechi. Pe cȃt de mult succes avea, pe atȃt mai multe cereri de interviuri veneau. Deci… Mi s-a spus să-mi conturez personajul Piley ȋn interviuri şi să menţin povestea cum că eram o trupă pe bune. A fost greu. Am ajuns să ţin oamenii ȋn rȃsete şi să scuip minciuni mici care să fie greu de verificat. [N. red.: rȃde] Una care a ieşit foarte bine şi care face parte din mitologia Piledriver era că un fan foarte zelos a ajuns pe scenă şi a ȋncercat să-mi smulgă masca, că l-am bătut de l-am uscat şi am fost arestat pentru violenţă ȋn Cleveland sau Cincinnati… Nu-mi amintesc care, dar sigur era un cuvȃnt ce ȋncepea cu litera „C”. [N. red.: rȃde] Da, aşa că asta a ieşit ca o „ştire despre Piledriver”, care de fapt nu e adevărată. [N. red.: rȃde] Sunt o grămadă din astea! [N. red.: rȃde] Ȋn interviurile de la ora actuală ȋncerc să mă strecor ȋntr-o minciună totală doar ca să menţin firul cosmic care duce pȃnă la rădăcinile Piledriver. [N. red.: rȃde] Okay. Deci… Ȋnapoi la poveste, unde am rămas…

Cȃnd albumul Metal Inquisition se ȋndepărta ȋn timp, iar noi aveam acoperire „creativă”, lingăul de la casa de discuri © m-a ȋntrebat dacă pot să mă bag la un album care avea nevoie de o voce puternică şi, am sfȃrşit (neştiind că am fost păcălit pe de-a ȋntregul prima dată) făcȃnd vocile pentru albumul Convict, Go Ahead... Make My Day! Din nou, mi-am luat cei 250 de dolari, crezȃnd greşit că drepturile de autor vor urma ȋntr-o zi. Era un metal „domol”… „Aluminiu”, cred… Cu siguranţă nu „fier aspru”, chiar dacă eu cȃntam ca şi cȃnd ar fi fost aşa! [N. red.: rȃde] Am avut streptococ ȋn gȃt ȋn timpul acelei şedinţe de ȋnregistrări şi s-a tras de mine pȃnă cȃnd am ajuns la faza de a sȃngera. Nu am putut vorbi nici măcar ȋn şoaptă timp de două săptămȃni după asta.

Ȋn acest timp, ȋn care eu nu ştiam, Leslie s-a prins că ale noastre contracte erau ca dracu’ şi s-a retras din proiect pentru totdeauna. Era o mare ruşine pentru el să fie violat din punct de vedere legal, cȃnd el era genul de tip destul de priceput la mizerii d-astea. Oricum… Nu ştiam, dar băiatul care a compus minunatul Metal Inquisition nu mai era implicat. Deci, cȃnd lingăul de la casa de discuri © m-a chemat să continuu succesul de la Metal Inquisition cu un drum pȃnă la New York ca să ȋnregistrez părţile pentru Stay Ugly, nu aveam nici cea mai vagă idee că era vorba de o echipă total diferită pentru producţie şi compunere. Credeam că eram pe drumul cel bun şi că, ȋn loc de subsolul lui Les mergeam ȋn New Fucking Work să ȋnregistrăm asta. Marfăăă! Păi… A fost extraordinar că noua echipă era formată din Dave DeFeis şi Eddie Pursino de la Virgin Steele, dar şedinţele de ȋnregistrări au fost o chestiune sobră ȋntr-un garaj, cu un mixer Fostex bătrȃn, mic şi drăguţ. Cu toate astea, Dave a reuşit să scoată din asta şi din lume un thrash care taie boxele, aşa că felicitări lui pentru asta! D-aia Stay Ugly sună ȋn mod drastic diferit de Metal Inquisition. E un stil de metal complet diferit de parcă ar fi fost două trupe diferite… Ceea ce, practic, aşa era. Lingăul de la casa de discuri © a considerat că nu era nicio problemă, că vocea mea era factorul unificator, că „trupele ȋşi schimbă stilul mereu, nimeni nu va observa. ” Ȋn vreme ce am admirat intensificarea energiei şi atitudinii thrash, lipsea acea calitate a producţiei şi acea adȃncime ȋn potrivirea pieselor de pe Metal Inquisition. Stay Ugly a fost lansat, dar nu a mers aşa bine precum a fost cu Metal Inquisition. Şi, lingăul de la casa de discuri © a decis că Piledriver si-a trait traiul şi că a venit vremea să se oprească. Am pledat pentru ideea de a mă lăsa să fac o trupă Piledriver care să alimenteze fanii ce mureau să vadă aşa ceva. El a spus că nu-i nicio problemă, dar că nu va oferi nicio susţinere şi nimic, eu eram de unul singur. Aşa că… Am ȋncercat. ANI şi ANI de ȋncercări ȋn a face o trupă ȋntreagă… Găseam pe cȃţiva, pierdeam unul. Găseam unul, pierdeam cȃţiva. Adunam ceva, tăiam ceva, adunam una, pierdeam două… Asta a făcut ravagii asupra mea. 

Ȋn fine… Cȃţiva ani ȋn care am fost ȋn faza „căutat membri”, am compus şi am produs ceea ce speram să fie al treilea album Piledriver… Un disc care şi-ar fi găsit un loc ȋntre cele două stiluri de pe Metal Inquisition şi Stay Ugly, ȋncercȃnd să descopăr şi să stabilesc un sunet adevărat pentru Piledriver.  Albumul urma să fie numit Shock. Ȋncă nu aflasem că ale mele contracte erau de rahat, aşa că ȋncă ȋncercam să negociez cu lingăul de la casa de discuri ©… Dar de data aceasta, am vrut un avans corespunzător (cu care el a fost de acord), am vrut aceeaşi stipulare ca la Stay Ugly, să fiu eu pe copertă… Şi am vrut susţinere pentru un turneu după ce albumul era lansat… A fost de acord cu toate. Aşa că, am continuat să compun şi să ȋnregistrez. Cȃnd eram ȋn faza de mixaj a producţiei, lingăul de la casa de discuri © a trecut să vadă progresul albumului şi să finalizeze negocierile noastre şi să ȋntocmească nişte contracte. Atunci a fost cȃnd mi-a spus că nimic nu avea să se ȋntȃmple, că ar fi fost acelaşi deal ca de obicei, cu excepţia că, da, aş fi putut să fiu pe copertă. Bun. Cum nu eram interesat de ȋncă un deal pentru tȃmpiţi, i-am spus că trupa mea nu se mai numeşte Piledriver, că din moment ce albumul pe care ȋl mixez este ȋntȃmplător numit Shock, trupa se cheamă Dogs With Jobs şi că din moment ce nu era o şedinţă de ȋnregistrare cu Piledriver, el n-avea nicio treabă ȋn studioul meu şi apoi l-am scos afară ȋn noapte ca pe o bucată slinoasă de excrement uman ce este. Am rezervat apoi mai mult timp pentru ȋnregistrări ca să „de-Pile-fichez” multe dintre versuri cȃt să devină versuri pentru Dogs With Jobs, am terminat mixajul şi am fost la Fringe Product să-l scot. Aia a fost ziua ȋn care originalul Piledriver a murit, fără să am un line-up complet sau să cȃnt măcar la un singur show. Cu săptămȃni ȋnainte chiar pȃnă să mergem ȋn studio să ȋnregistrăm Shock, am pierdut toboşarul şi a trebuit să scriu tobele ȋn „condiţii de urgenţă” [N. red.: rȃde] şi, chiar dacă a avut o lansare mare, noi ȋncă vȃnam un toboşar şi nu eram pregătiţi să lovim. Fringe era un label mic care nu avea conexiunile lingăului de la casa de discuri ©, deal-urile de distribuţie şi toate profiturile de la trupele pe care nemernicul murdar de rahat le fura, deci un buget mic pentru marketing de label pe care Fringe ȋl avea la vremea aia (ei s-au scos pur şi simplu cu un căcălău de bani pentru că şi-au apărat trupa The Dayglo Abortions la tribunal ȋmpotriva unor mizerii legate de „obscenitate”… Şi, da, asta m-a făcut să merg la ei… Păreau că nu li se rupe de trupele lor)… Oricum, albumul a ieşit cu foarte puţină fanfară. Credeam că o să fie mai bine odată ce umbla vorba că era „tipul de la Piledriver”… Dar… Nu… Părea că tuturor li se rupe. „Fără piele, fără ţepi, fără mască… Sigur e de rahat.” Cred că mai sunt ȋncă ceva din ediţiile originale disponibile la Ben Hoffman de la Fringe Product pe eBay, s-au vȃndut aşa puţine pentru că nimeni nu ştia de ele.

Cam asta acoperă anii de la ȋnceputul mincinos al trupei Piledriver pȃna la transformarea ȋn Dogs With Jobs. Fiiuu! Credeam că monitorul meu o să rămȃnă fără pixeli negri! [N. red.: rȃde]

 

 
Metalfan: Cum era scena metal din Canada ȋn anii ’80? E ceva anume care a rămas ȋn mintea ta de-a lungul anilor?
Gord Kirchin: Una dintre amintirile fulgerătoare este aceea de cȃnd am văzut noul Sacrifice ȋn Larry’s Hideaway care m-a dat gata. Să văd prima formulă furioasă Razor a fost foarte intens, de asemenea. Hair-metal-ul acaparase presa şi concertele, dar underground-ul era plin de trupe inovatoare... Mai noi, mai rapide, mai grele, mai mizerabile, mai periculoase, mai extreme decȃt cele de dinainte... Era o vreme captivantă pentru că porţile erau larg deschise pentru metal ȋn underground, ȋn timp ce pop-ul repetitiv, atrăgător şi comercial rămȃnea la fel, doar că mai plăcut. Underground-ul erupea ca un vulcan cu trupe şi mai ȋntunecate, mai rapide şi mai grele. Ştiam că eram la fundul mai „comercial” al groapei pe la sfȃrşitul anilor ’80. Ȋn 1984, cȃnd a ieşit Metal Inquisition, a fost considerat atȃt de nebunesc şi peste măsură, cu versurile, abordarea vocală, imaginea… Dar tocmai după şase ani mai tȃrziu, Piledriver a fost denigrată şi pusă la statutul de „trupă de comedie”, echivalată cu Spinal Tap şi Bad News. A fost ceva zdrobitor pentru mine că eu mereu am simţit devotamentul pentru muzică şi că noi cȃntam din suflet, dar metaliştii şi industria vedeau altceva. Nu pot să mă abţin ȋn a lăsa cuvintele să iasă cu o oarecare băşcălie ascunsă şi cu ceva umor care să se strecoare ȋn ele. E felul ȋn care sunt conectat. [N. red.: rȃde] Bine… Asta e povara unui artist. La vremea aia nu ascultam prea multe trupe ȋn afara de ce compuneam pentru mine, pentru că n-am vrut să fiu influenţat, am vrut să am propria linie de voce. Dar trupele pe care le-am prins şi le-am auzit m-au impresionat ȋntotdeauna pentru felul ȋn care fiecare ducea metal-ul mai departe ȋn atȃtea direcţii. Am ajuns să ascult trupele mult mai experte ȋn tehnică, fiindcă ȋmi plăcea Zappa şi diverşi virtuouşi ai jazz-rock-ului, aşa că urechea mea era ȋnclinată mai mult spre Megadeth decȃt Quiet Riot, mai multe spre Jason Becker decȃt Motley Crue… Mai mult spre Dio decȃt Ozzy dacă vrei! [N. red.: rȃde] Ţine seamă că am avut ureche şi pentru The Mentors şi pentru mizeria acestui soi, doar datorită atitudinii extreme din toate. Alice Cooper ne-a ȋnvăţat pe toţi că veştile rele circulă mai repede decȃt cele de bine şi că nicio ştire nu e o ştire rea şi, cu tooooţii ştiam cele mai rapide metode să ne necăjim mamele şi taţii şi să găsim o oarecare cale de a lupta cu ei prin cea mai extremă muzică existentă pentru noi, folosind-o ca armă psihologică pe ei, aşa că, toţi am luat torţa aia secretă şi conceptuală şi am fugit prin sate şi am dat foc la orice lucru sensibil pe care l-am găsit ȋn cale. [N. red.: rȃde] Apoi, trupele pe care noi le-am inspirat la rȃndul nostru, death metal-ul şi toate explorările extreme şi metal ale distorsiunii disonante, atȃt pe instrumente cȃt şi la adordarea vocală şi, explorările mai adȃnci ale colţurilor mai ȋntunecate din dicţionar care ieşeau de-aici au făcut progrese şi au prosperat ȋn toate formele lor, ne-au făcut pe toţi fondatorii ȋmbătrȃniţi ai aşa-zisului stil de metal „over the top” să părem nişte caricaturi pentru copii mici. [N. red.: rȃde] Scopul nostru a fost să dăm torţa mai departe generaţiilor mai grele de creatori de muzică metal… Să ne extindem mai adȃnc ȋn influenţele noastre, să-i ȋnfluenţăm pe alţii să se extindă mai adȃnc… A fost foarte bine să fiu acolo, ȋntr-adevăr, să fiu o influenţă ȋntr-o perioadă atȃt de explozivă şi creativă a metal-ului, adevărata naştere a ȋntregii părţi rapide, ȋntunecate şi grele ale metal-ului.

Metalfan: Ȋn 1993, cȃnd grunge-ul era o mare chestie şi o dificultate pentru metal-ul tradiţional, tu ai scos albumul Dogs With Jobs, Payday. Cum a fost primit de fani, de Media şi, de asemenea, care sunt sentimentele tale faţă de acest disc?
Gord Kirchin: Păi… Din nou, eram la micul Fringe, deci, albumul n-a avut cine ştie ce promovare… A fost mai mult „aruncat la ȋntȃmplare” decȃt „lansat”. Ȋncă o dată… O bună parte din stocul original a rămas nevȃndută, din ce am auzit… [N. red.: rȃde] La fel ca la Shock, am avut recenzii foarte bune, dar vȃnzările nu s-au făcut deoarece casa de discuri nu avea atȃta putere cȃt să-l pună ȋn rafturile tuturor magazinelor. Era mereu un import bazat pe comenzi şi, la momentul ăla, diferenţa de preţ a generat un deal zdrobitor pentru majoritatea clienţilor.

Dogs With Jobs a ȋnceput cu intruşii care au rămas după ce Piledriver a murit. Eu eram la bas şi la voce principală, Sean Abbott era la chitară, fratele meu Randy a fost ȋn trupă pentru scurt timp la chitară, iar pentru toboşari, trupa asta a fost ca o uşă rotativă pentru ceva vreme. Am avut două sau trei concerte ȋn formula asta, apoi, unul cȃte unul au şters-o, fiind ȋnlocuiţi de Dave Copeland la chitară şi Shawn Tilley la tobe. Atunci, am fost ȋn formula de trei. Dave a adus o evoluţie tehnică ȋn trupă prin definirea unor riff-uri ciudate şi prin stilul de a face solouri. Mi-a plăcut mult. Şi cu sensibilităţile mele thrashy pe fretboard, chiar am fost mȃndru de Payday. Simţeam că am compus nişte cȃntece foarte ȋnşelătoare şi intrigante pentru interpretare care ȋncă aveau „capcane” şi era o varietate de stiluri ale pieselor inclusă ȋntr-un stil general. Aşa cum un album bun ar trebui să fie. Am făcut asta pe un buget de nimic bazat pe favoruri şi pui prăjit, dar am cȃrpit un album ȋmpreună pe care ȋncă mă bucur enorm să ȋl ascult. Ȋmi plac multe dintre versurile de pe albumul ăsta, nişte chestii din suflet, pe bune, luate din viaţa reală, ceva fantezii dubioase şi ceva ce ţine de „gȃnduri mai adȃnci”. A fost mişto să cȃnt chestia aia cu vocea şi basul… Precum cu albumul Shock, chiar m-am instalat ȋntr-un colţ dificil la cȃteva piese cȃnd se punea problema de a fi cȃntate live. Deloc uşor!  [N. red.: rȃde]

Metalfan: Timp de mai mult de 10 ani n-ai mai scos muzică nouă, pȃnă ȋn 2004 cȃnd ai lovit scena metal cu The Exalted Piledriver. Ce ai simţit ȋn legătură cu thrash metal-ul şi cu Piledriver de-a lungul acestei absenţe?
Gord Kirchin: Cȃnd a fost evident că Dogs With Jobs n-o să devină vreodată ceva „mare”, diferenţele personale au trimis ȋn final cȃinii la culcare. Apoi m-am implicat ȋntr-o carieră ȋn cablaj tehnic, ajungȃnd inginer ȋn instalaţii şi sisteme de telecomunicaţii, aşa că am cablat şi construit o parte din facilităţile principale de producţie din Toronto, ȋncepȃnd din momentul ȋn care eram la jumătatea drumului cu Dogs With Jobs. Astfel, am petrecut foarte mult timp ȋnvăţȃnd şi făcȃnd acea carieră, iar muzica nu era niciodată ceva mare dincolo de compus şi făcut demouri de capul meu, sau improvizat cu prietenii. Din moment ce aveam un loc de muncă decent şi o leafă decentă, am ȋnceput să asamblez scule pentru ȋnregistrare ca să pot trage acasă şi să nu mai dau bani la studio. Am băgat banii ȋn treaba mea decȃt să-i bag ȋn a altcuiva. Şi ȋn final produceam sunetul pentru tot felul de oameni, trupe, companii, etc., pe deasupra angajamentului cu instalaţiile. Aşa că, ȋn tot acest timp ȋn care nu am fost activ ȋntr-o trupă ca lumea sau să cȃnt şi să ȋnregistrez cu o trupă, am fost totuşi foarte activ ȋn muzică, doar că nu ȋn ochii publicului.

Metalfan: Metal Manifesto, albumul de debut The Exalted Piledriver este ȋn ochii mei al treilea album Piledriver. Care e povestea din spatele acestui album?
Gord Kirchin: Ȋn 1995, am avut ȋn sfȃrşit un calculator acasă şi am ajuns ȋn sfȃrşit online să văd care-i treaba cu chestia interweb şi cu toată agitaţia din jurul ei. Deci… Ȋn final, am ajuns să mă ȋntreb dacă era cineva pe-acolo care să fi publicat ceva despre Piledriver sau Dogs With Jobs, din moment ce aflam lucruri despre tot felul de trupe de-acolo. Păi… Am fost uluit. Lingăul de la casa de discuri © m-a convins că Piledriver s-a făcut praf şi că el nu şi-a recuperat investiţia. Serios? Păi chestia asta de interweb şi toţi fanii pe care ȋi găsesc şi reputaţia materialului şi performanţele noastre aflate ȋn ȋntreaga lume spun altceva. Asta a fost cȃnd am ȋnceput să mă interesez pe-acolo şi să aflu că mai mult de 500 000 de copii cu Piledriver erau prin lume şi că eu n-am luat un peni mai mult decȃt acei 250 de dolari ai mei. Aşa că, am decis că după atȃţia ani aveam să spun adevărul despre toate acestea şi să divulg secretul despre tot acest mister prefăcut al trupei. Deci, mi-am luat un domeniu web, pe care l-am numit sofa-q.com... (so fuck you dot com) şi l-am folosit ca pe o gazdă online a tot ceea ce am făcut, Piledriver, Convict, Dogs With Jobs, iar la vremea aia ȋncepusem un proiect „solo” ce urma să fie numit sofa-q, iar de-aici a venit numele. Am spus povestea pe care v-am spus-o mai devreme ȋn esenţă şi am prezentat albumele şi concertele Dogs With Jobs acolo. Aveam şi ceva pagini de divertisment pe site-ul ăla, link-uri la tot felul de mizerii nebune rău găsite pe chestia interweb. Am făcut tot codul HTML pentru paginile mele manual ȋn Notepad. Pe bune! Aşa am făcut. Oricum… La vremea aia mă băgasem CHIAR ADȂNC ȋn cariera cu instalaţii de telecomunicaţii, aşa că implicarea mea ȋn muzică ȋnsemna ȋncă treaba din studio şi făcut reclamă la Dogs With Jobs şi jobul de zi, dar atunci, luȃnd legătura cu fanii Pile, am putut să le spun că sunt acolo pentru ei şi că ȋntr-o zi o să le aduc ceva live, ȋn ciuda sabotajului orb şi nebunesc făcut de lingăul de la casa de discuri ©, care m-a tratat pe mine şi pe ei ca pe nişte idioţi. Am jurat oricărui ȋmpătimit autentic care m-a găsit online că o să ajung cumva la ei live.
Cȃnd se apropia aniversarea a 20 de ani de la Metal Inquisition ȋn 2004, prietenul meu Ray „Black Metal” Wallace (manager la Sacrifice de altfel şi la alţii) m-a convins că e timpul să o fac şi, am ȋnceput să caut muzicieni care şi-ar lăsa deoparte egoul ca să folosească nume de scenă şi să poarte machiaj ori măşti, etc., dar care ar fi şi capabili să cȃnte piesele cum se cuvine… Prin 2005 aveam toate locurile acoperite şi a ȋnceput reȋntoarcerea păsării phoenix Piledriver ȋn lume. Cȃnd ȋn sfȃrşit am intrat ȋn online ȋn 1995, m-a supărat faptul că de fiecare data cȃnd căutam orice despre „Piledriver”, toţi ceilalţi Piledriver-i formau grămada de rezultate. Un Piledriver hardcore ȋn L.A., un Piledriver disco-rave-thump din Scandinavia, un Piledriver aparent din Australia, apoi bineȋnţeles, am găsit o balegă mică de om ȋn ȋndepărtata Europa de Est care se dădea drept eu. Aşa că… Am decis, din moment ce m-ar fi costat cȃt preţul baconului pentru o ȋntreagă ţară mică să-i dau ȋn judecată şi să pierd pentru că nimeni nu şi-a ȋnregistrat numele ȋn toatele teritoriile…  Să iau doar un indicator definitiv din propriile versuri ale lui Piley şi să-i stabilesc frontierele ȋn afara grămezii de Piledriver-i care exista atunci… THE EXALTED Piledriver… NU EXISTĂ ȊNTREBARE legată de care Piledriver ĂSTA, nu? Mulţi se gȃndesc că am făcut-o din motive legale, dar nu, iniţial nu… Dar ăsta e un factor la ȋndemȃnă ca să-l avem de partea noastră… Ȋȋȋȋn fiiineeeee…

Odată ce formula s-a aşezat cu un toboşar fantastic, Gerry „Glace Frothfritter” Keough, un chitarist destul de decent care după ceva ȋndrumare ȋn stilul Pile şi reeducare putea să compună şi să cȃnte cum vream eu şi un basist care ştia să cȃnte părţile flexibile cu căpăţȃna ȋn faţă, drept şi senin cu partea din spate... După un an de repetiţii şi demouri, ȋn sfȃrşit am avut suficient material potrivit pentru un album bun Piledriver care ar fi trebuit să construiască o punte peste Metal Inquistion şi Stay Ugly… Şi o producţie old school – new school ca să fie o maşină perfectă a timpului care merge ȋnapoi către momentul de prosperitate al trupei Piledriver. Northern Storm a intervenit cu o listă lungă cu ceea ce urma să se ȋntȃmple şi noi am reuşit să scoatem un tracking şi un mixaj profesional cu un buget mai mic decȃt cel prognozat, eu l-am produs, avȃnd şi marele talent al inginerului de sunet care ne-a ajutat (Rob Sanzo) şi la mix de asemenea (Neil „His Royal Dryness” Kernon… Căutaţi-l pe Google pe băiatule ăsta, serios… Un britanic foarte amuzant, de asemenea). Northern Storm a trimis ȋnsă, din nefericire, 3000 de copii peste mări, fără ca eu să văd măcar una singură, fără să se bage la corectură sau control de calitate. Ca atare, nu am văzut niciodată clipul folosit pentru bonusul de DVD. Nu ştiam că a fost luat din cel mai plictisitor material video din sutele de ore filmate de noi, că arăta ca o excursie a unei bunici blȃnde şi tăcute prin Europa şi nu ca Entuziasmul, Comedia şi Drama lui Piledriver pe drumul dintre Hamburg şi Atena. Toate show-urile sunt total defecte şi cele mai bune piese din concerte nu sunt ilustrate şi e foarte puţin de fapt din cele mai bune concerte, etc., etc., etc. Apoi… Se dovedeşte că un mare teanc din albume au fost expediate fără DVD-uri… APOI, sute de plȃngeri veneau că oamenii nu-şi primeau CD-urile pentru care au plătit ȋn avans, dar nici cumpărătorii obişnuiţi nu le primeau. A fost un fiasco al trupei ȋn ceea ce priveşte relaţiile cu publicul şi am fost calificaţi ca hoţi şi escroci, dar noi din trupă nici nu ştiam. A TREBUIT SĂ CUMPĂR UNUL SĂ VĂD pentru că se presupunea că Northern Storm Records le-a expediat pe toate. Nici măcar n-am văzut „grafica” finală şi booklet-ul ȋncă. Nu am văzut DVD-ul care uneori era acolo, alteori nu. O adevărată grămadă de rahat apărută ca o maaaare reȋntoarcere ȋn scena metal. Un fiasco total!

Ȋn acest moment, trupei i se slăbeau balamalele, aşa cum fac trupele de obicei cȃnd nu există chimie şi lucrurile devin dificile, tensiunea din atitudinile afişate ȋntre ei era mare, copilărească şi duşmănoasă. Foarte multe minciuni au fost spuse, foarte mulţi oameni induşi ȋn eroare. Ȋmi era aşa ruşine din cauza lor că ȋmi venea să vomit. Apoi, cȃnd n-aveau bani de bilete de avion pentru al doilea nostru turneu din Europa după ce se presupunea că au strȃns timp de un an, ei au ieşit din trupă cu o nenorocită de lună ȋnainte să-l facem. Au anunţat ȋmpreună pe e-mail… Nici măcar faţă-n faţă cu mine. Iar jignirea extremă e nu numai că au dat vina pe sănătatea mea fizică, dar şi pe cea mintală, cȃnd motivul mă-sii şi pe bune era că au dat dracu’ turneul fiind nişte capete pătrate egoiste care n-au putut să-şi ţină nişte peni cum au făcut celelalte două furnici de la Pile ca să zboare de-a lungul Europei şi ȋnapoi, ca să rupem feţele ȋn şapte ţări pentru fani ȋnrăiţi care meritau aşa ceva. Evident că ei n-au vrut să facă ceva pentru voi, fanii… Ei au vrut să fie totul pe degeaba, să aibă mȃndrie, atracţie şi cȃnd realitatea le-a fost prezentată, s-au smiorcăit ca nişte mămăligi, ȋn loc să prindă curaj şi să facă lucrurile să se ȋntȃmple şi nu să aştepte ca lucrurile să se ȋntȃmple pentru ei. Cel mai BUN LUCRU CARE MI S-A ȊNTȂMPLAT VREODATĂ ȋn liniile acestei trupe a fost retragerea lor şi faptul că m-au dat dracu’, pe mine şi pe reputaţia mea. Doar au pus gaz pe focul ce l-am avut de cȃnd lingăul de la casa de discuri © l-a aprins. Mai dă o dată… Uită-te cum lovesc ȋnapoi, mai tare, mai bine, mai cu putere, nenorocitule! Am cunoscut trupa Spewgore cȃnd a deschis concertele noastre de cȃteva ori ȋn Toronto. Mi se părea că sunt extraordinari. Am avut şi un moment ciudat cȃnd mă uitam la ei cȃntȃnd, iar ȋn urechile mele cȃntau piese de la Piledriver şi sunau EXACT cum mi-am dorit ca Piledriver să sune dintotdeauna… Bine lucrat dar ȋn mod periculos la limita de a scăpa de sub control, controlaţi dar capabili ȋn chip sălbatic să se caţere pe marginea haosului, melodioşi dar thrashy şi mişto… Aveau „sunetul ăla”. Cȃnd formula de la Manifesto se potolea, Gerry, toboşarul nu putea să meargă ȋn turneu pentru că ȋncepuse să-şi crească o familie mică şi frumoasă şi nu putea fi departe ȋn acei primi ani importanţi, aşa că l-am ȋntrebat pe toboşarul de la Spewgore, Mark (care avea să devină curȃnd Hank Momscraper) Macpherson dacă vrea să-l ȋnlocuiască şi el ni s-a alăturat cu pricepere… Pentru… Un… Concert… Ȋn ciuda excelentei sale intrări ȋn trupă, aceea a fost noaptea cȃnd ceilalţi doi s-au decis asupra formulei finale de exprimare din „e-mail-ul celor care se lasă” şi urmau să-l trimită ȋn următoare dimineaţă, ȋmpiedicȃndu-l pe noul toboşar să ni se alăture ȋn cel mai mare turneu de pȃnă atunci. Ȋn toată Europa mii de fani ar fi fost dezamăgiţi şi promotorii ar fi fost ofticaţi pentru că doi idioţi au fost prea proşti ca să strȃngă mai puţin de o mie de parai ȋncȃt să facă lucrurile să se ȋntȃmple. Bineȋnţeles, s-au cumpărat chitare, s-au băut galoane de tărie, dar niciun ban pentru bilete de avion pus deoparte. Aveam nevoie de profesionişti, nu de idioţi petrecăreţi… Ȋn special petrecăreţi proşti şi idioţi. Deci… I-am ȋntrebat pe ceilalţi de la Spewgore dacă era posibil pentru ei să realizeze visul halucinant pe care l-am avut cȃnd i-am auzit sunȃnd ca trupa Piledriver pe care am avut-o ȋn cap atȃţia ani, dacă ar putea să devină trupa din capul meu de-adevăratelea şi, ȋn ciuda invitaţiei mele de pe-o zi pe alta, dacă ar putea să vină ȋn Germania la Headbanger’s Open Air, ca să salvăm măcar UN show bun din turneul ăla, pentru fani. Din fericire pentru mine şi pentru voi, pentru generaţiile viitoare, băieţii au zis „da” şi de-atunci ei sunt formula ADEVĂRATĂ a trupei Piledriver pe care trebuia să o am din prima zi. Au trecut şapte ani de cȃnd suntem rezistenţi şi rupem feţele pe ambele părţi ale Atlanticului… Prietenia noastră e mai strȃnsă decȃt ȋn fiecare zi de pȃnă acum. Steve „Rev”Tom Cheapness Macpherson, Mark „Hank Momscraper” Macpherson şi Ken „Steele McFearsome” Gibson sunt trei dintre muzicienii cei mai tari şi cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut şi sunt foarte mȃndru să fiu ȋn trupă cu ei.

Metalfan: Ȋn 2011 ai lansat albumul live Night of the Unpolished Turd. Cum a fost primit de Media şi fani? Mai ai ȋnregistrări live din anii ’80 pe care ȋţi doreşti să le scoţi ȋntr-o zi sub forma unui al doilea album live?
Gord Kirchin: Fanii care ştiu că există, ȋl iubesc. Media l-a cam ignorat. A fost lansat la o aşa-zisă casă de discuri, SickFuckRecords, care ȋnseamnă de fapt doar amicul meu, Cris Smith şi cu mine. Am adus nişte scule de ȋnregistrat ca să tragem show-ul nostru de la un eveniment din ȋndepărtatul Ontario de nord, Canada… Din păcate, doar doi oameni s-au arătat ca participanţi care au plătit biletul. Deci… Scăpăm de planurile de ȋnregistrare? NU! Mergem mai departe cu asta. Ȋn sfȃrşit, o trupă are să lanseze un album live care reflectă cu adevărat ceea ce ȋntȃmpină o trupă de metal cȃnd face un turneu ȋn interiorul Canadei… Cȃntă ȋn faţa trupelor de deschidere şi a prietenelor ȋntr-o sală goală şi cavernoasă. Ca să reflectăm ȋn totalitate realitatea, m-am asigurat că las orice greşeală, orice notă proastă, orice boacănă făcută la versuri. Realitatea… URĂSC albumele live care sunt dublate şi ȋncercările igienizate de a recrea un album de studio şi zgomotul publicului umflat pȃnă dincolo de realitate. Yack! Vreau un instantaneu din sunetul pe care trupa l-a avut la ora aia, ȋn data aia, pe scena aia, să ascult. Am deja albumele. Nu am nevoie să recreez albumul ȋn mod fals şi să-l suprapun peste un show live. Dă-mi realitate. Dacă vocea mea e de rahat, păi aia s-a ȋntȃmplat. Dacă am făcut o boacănă pe o coardă sau am ratat una, aşa să fie. Asta s-a ȋntȃmplat…  Sinceritate… Sunt foarte hotărȃt cu sinceritatea ȋn Piledriver de cȃnd ȋnceputul nostru a fost practic o minciună… Ne compensăm ȋn faţa fanilor ȋn mintea mea. [N. red.: rȃde] Deci, aşa cum titlul sugerează este un document care include toate hidoşeniile, toate bubele care s-au ȋntȃmplat ȋn noaptea aia, ȋntregul buştean urȃt mirositor pe care să-l iei acasă, nu imitaţia lucioasă de plastic pe care toţi ţi-o servesc. Lucrul ăsta e pe bune.

 

 
Metalfan: Cum poate o trupă ca The Exalted Piledriver să nu fi semnat cu o casă de discuri? Speri să scoţi nişte muzică nouă undeva ȋn curȃnd?
Gord Kirchin: Nu am semnat pentru că industria are o percepţie cum că nu se mai pot face bani cu mine, că noi suntem cumva mai mult o „comedie” decȃt metal ȋn percepţia lor şi ei zic că e greu să ne bage ȋntr-un registru sau show pentru că ei nu fac acte de „comedie”. De parcă aş fi singurul artist care are un simţ al umorului şi nu ascunde asta. Eu chiar nu văd ceea ce fac eu ca pe o „comedie”, simt că eu compun şi execut „metal”. Dar percepţia asta stă, bineȋnţeles, ȋn ochii şi urechile privitorilor şi ascultătorilor. Apoi, baza mea de fani nu e destul de mare cȃt să reprezinte profituri nespuse pentru ei, aşa că ei nu sunt interesaţi de moştenire şi desăvȃrşire artistică. Din moment ce lor nu le pasă de voi, fanii pentru că nu sunteţi suficienţi cȃt să faceţi un cȃştig financiar, ei nu văd corespunzător faptul de a vă servi prin a semna cu mine. Este ceea ce este. TOT ce pot să fac e să fac ceea ce fac zi după zi şi să sper că ȋi place cuiva. Lucrez FOARTE ȊNCET la Humans Suck. Nu simt nevoia să mă grăbesc cum nu e nicio casă de discuri care să ţină un termen limită pentru treabă, iar albumul e asamblat cu un ochi atent la calitate, nu cantitate, nu viteză, nu profit. De fapt, mă ȋndoiesc serios că am să merg cu el la un label… Nu am făcut NICIODATĂ bani cu un album. Niciodată! De ce dracu’ să mă duc să ȋncerc cȃnd nu e nicio casă de discuri interesată de mine oricum? Şi… Fiind neangajat şi la un pas de a rămȃne fără adăpost, mă ȋndoiesc serios că am să cheltui vreun peni ca să ȋnregistrez ceva comercial ȋntr-un studio iar. Chiar mă ȋndoiesc serios că am să produc o copie fizică vreodată. La dracu’, ȋncep să mă ȋntreb dacă o să mai trec vreo piesă de stadiul de demo vreodată. Lumea a hotărȃt că nu mai contează deloc calitatea audio, oameni sunt fericiţi cu o calitate de rahat acum, aşa că de ce aş cheltui mii şi mii de dolari ca să fac ȋnregistrări minunate din punct de vedere al sound-ului cȃnd nimănui nu-i mai pasă? Nu! Am făcut asta de zeci de ori… Nu mai fac niciodată! Să-mi pierd timpul, banii şi energia… Nu! Cred că de-acum am să lansez o piesă la ceva timp (din moment ce nimeni nu mai ȋnţelege conceptul de a mai asculta un „album”), doar versiunea demo, gratuit pe YouTube, etc. De ce să mă deranjez preocupȃndu-mă şi planificȃnd, contracte, deal-uri , planuri şi aranjamente, tot rahatul ăsta pentru nimic, pentru că odată ce ai scos ceva, ȋn cȃteva ore e disponibil pe 20 de torenţi şi nu o să recuperezi nici costul pentru textul de pe coperta-spate, pentru că şase oameni l-au comandat şi 30 000 de oameni l-au descărcat, iar casa de discuri ȋţi va arăta MEREU cum ei n-au făcut banii (chiar dacă au făcut-o sau nu), aşa că nu-i vei face nici tu. Nu e vina mea. Este ȋn mod colectiv vina consumatorilor moderni care au la ȋndemȃnă ideea că muzica e „gratis”.  Atȃt timp cȃt mentalitatea asta persistă, rampa de calitate a muzicii va aluneca ȋn jos pentru totdeauna ȋnspre mocirlă, deoarece nu e nimeni pe-aici care să lupte pentru calitate ȋnaltă ȋn loc de disponibilitate pe gratis. Nu o să mai produc ca să fiu ȋn pierdere. Am să produc mai multă muzică pȃnă cȃnd ajung ȋn groapă, dar producţia şi distribuţia va reflecta lipsa de buget şi lipsa de susţinere practică.

Metalfan: Noi, la Metalfan.ro suntem mari ȋmpătimiţi ai compilaţiilor. Personal, le consider o metodă bună de a descoperi trupe şi piese, dar şi de a ȋnţelege mai bine fundalul muzical şi influenţele unui muzician. Ȋn general pun artistul pe care ȋl intervievez să aleagă 12 piese de la 12 trupe diferite, dar ştiind că tu eşti mare fan de Frank Zappa, o să-ţi cer să alegi ȋn afară de cele 12 cȃntece de la 12 trupe, alte 12 cȃntece, dar din discografia Frank Zappa pentru două mix tape-uri virtuale. 

Gord Kirchin:
01. Tom DooleyKingston Trio
Aveam trei - patru ani şi, ȋn loc de Old Macdonald şi de cȃntecul alfabetului cȃntam versuri morbide dintr-un cȃntec despre un om ce urma să fie spȃnzurat pentru crimă. Ȋi amuza sau ȋngrozea pe cei mai bătrȃni ȋn diferite feluri, depindea de cel pe care ȋl ȋntrebai.

02. Snoopy Vs. The Red Baron - Royal Guardsmen
Muzică ale cărei versuri conţin din nou şi mai mult sȃnge şi moarte (80 de bărbaţi au murit! LOL) şi toate efectele alea sonore ca să creeze un „teatru al minţii”… Cu afurisitul de SNOOPY for-fuck-sakes! Era ceva care să nu-ţi placă sau de care să nu fii absordit? [N. red.: rȃde] La vremea aia, cȃntecul ăsta era alternat cu un disc cu sunete de frȃnă pe bandă şi de acceleraţii şi cu alte discuri cu alte efecte sonore ȋn cele mai multe dintre zile… Şi mult radio! Eram bun la răsucit butoane de la o vȃrstă foarte mică şi mereu am cercetat discurile cu numere cȃt să producă sunete noi pentru urechile mele.

03. Long Tall Sally - cover by The Beatles
RawkNRoooolllll! Beţele mele mici de tobă şi toba mică erau bine ocupate cȃnd aveam patru ani... Mă excitam ca un nebun, dar căpătam o coordonare şi un fundament de măsurare foarte solide şi nu ştiam asta. A, iar vocile intense m-au prins de asemenea. Chestiile din Mr. Dressup sau The Friendly Giant erau foarte plictisitoare pe lȃngă ceea ce ȋmi plăcea să ascult. Altor copii din şcoală nu le plăcea muzica mea cȃnd veneau să ne jucăm. [N. red.: rȃde] Vream să fac air-band pe discurile mele „ȋnfricoşătoare” sau să mă laud cu felul mea prea zgomotos de a bate la toba mică, dar ei vreau să ne jucăm de-a şoferii, la cutia cu nisip sau de-a v-aţi ascunselea. [N. red.: rȃde]

04. Elvis – maaaaare voce, maaaare personalitate, maaaaare artist
 
 

Ăsta e momentul cȃnd mi-am dat seama ce ȋnseamnă „le” cȃnd se spune că un artist „le are”. Elivs era recunoscut că le are, dar pentru mine le are pe cele mai cele.

05. Alice Cooper - Lay Down And Die, Goodbye
E greu să aleg un singur cȃntec, ȋntreaga lui discografie m-a fascinat. Dar ăsta a fost un cȃntec foarte influent… Bine… 20 de secunde din el, cu siguranţă.
Dincolo de realizarea că oamenii au făcut muzica asta, nu nişte fiinţe ȋntr-un canal… Am auzit ȋn sfȃrşit „sunetul” pe care eram determinat să-l urmăresc. M-am legat aici exact de un punct anume care m-a făcut să sar ȋn picioare şi să rămȃn cu gura căscată, iar curentul mi-a trecut prin vene ȋn acea zi, cȃnd mă aflam ȋn dormitorul meu şi aveam 11 ani… 20 de secunde de muzică ce mi-au schimbat viaţa complet.

6. Gypsy - Uriah Heep
Asta. Era. Heavy. Mi-a plăcut!!! Mi-a amintit de micul meu riff preferat de la Lay Down and Die şi l-a extins pȃnă cȃnd a ajuns să aibă mărimea universului pentru mine!!!

07. Zappa acum şi pentru totdeauna, dar mai multe despre el mai ȋncolo.

08. Faza Deep Purple / The Who / [Jethro] Tull / Queen
Nu pot să aleg un singur cȃntec, ci ȋntregile discografii.
După ce am ȋndeplinit ritualul indispensabil pentru orice chitarist ȋncepător de pȃnă acum, ȋnvăţȃnd riff-ul de la introul piesei Smoke Under Water, primul cȃntec pe care l-am ȋnvăţat practic pȃnă la capăt pentru că „trebuia să” a fost I’m free de la The Who. Apoi, celelalte trupe listate şi-au găsit drumul către creierul meu.

09. BTO [Bachman–Turner Overdrive]/Prog-rock
... Simultan… (nu, nu pot să aleg una, trebuie să fie toate ȋmpreună [N. red.: rȃde]).

BTO - Four Wheel Drive
 
Susbstanţial şi tare!

Rund um Die Uhr - Kraan 

Artificii de traforaj! M-a captivat.
La dracu’… Dacă ar putea cineva să pună toate lucrurile astea laolaltă ȋn mod convingător.
Ce-i asta? Aaaaaaaaaaaaaa… Perfect.

Rush - By-Tor and the Snow Dog
 
10. Thin Lizzy / UFO / Scorpions / Saxon / Motorhead / Maiden şi alţii. Din nou, nu pot să aleg doar una, dar cele reprezentative pe care eu le-am extras din această „mişcare” sunt acestea:

Thin Lizzy - Live and Dangerous (1978)
UFO
- Mother Mary
Scorpions - The Sails of Charon
Saxon- Heavy Metal Thunder
Motörhead - No Class
Iron Maiden - Phantom of the Opera

11. Anthrax / Metallica / Megadeth / maşinării
Din nou… Prea mult ca să mă agăţ de un singur cȃntec… Dar… Astea trei ȋmi vin instantaneu ȋn minte:

Megadeth - Wake Up Dead
Metallica - Damage Inc.
Jason Becker - Dweller In The Cellar

12. The Tubes / Gwar / Green Jello (Green Jellÿ)
Artă ȋn a face spectacole ŞI competenţă muzicală? Am fost PENTRU!
Din nou… Nu pot să aleg una… Bucata asta a fost esenţială pentru dezvoltarea mea din tinereţe…

Alice Cooper - Ballad of D Fry

Asta a avut o mare INFLUENŢĂ asupra mea, după cum o să vedeţi…

The Tubes - Mondo Bondage

Apoi a intrat ceva distracţie ȋn cadru…

Green Jello - Obey the Cowgod

Şi pur şi simplu nu mă săturam…

GWAR - Phallus in Wonderland (1992)
 
 

Din nefericire, caseta asta cu 12 cȃntece tot merge şi butonul de play s-a stricat şi blocul rămȃne fără curent odată cu un clic pătimaş şi o pocnitură surdă şi tulburătoare ȋn boxe. Această compilaţie s-ar putea numi Chronological Evidence of Gored’s Warpage.

Metalfan: Cȃnd ai descoperit Frank Zappa? Care e albumul tău preferat Frank Zappa?
Gord Kirchin: Eram ȋn clasa a 9-a, pe la 14 ani ȋn biblioteca din zonă. Ȋn acele vremuri, cele mai multe biblioteci aveau o secţiune de viniluri cu microfilme, dar despre asta o să vorbim altă dată… [N. red.: rȃde] Dar da… La bibliotecă răsfoind prin chestiile obişnuite şi populare şi chestii standard şi clasice de bibliotecă… Dar ȋntre un The Wombats şi un Also Sprach Zarathustra inclus din greşeală, am dat de un album care arăta ca şi cȃnd cineva l-ar fi făcut de mȃnă ȋn propriul garaj… Carton alb pe care doar scria ceva cu pixul… Fără fotografii! Eram prea intrigat, mă ȋntrebam dacă pot să-l pun la picup, văzȃnd că era evident că cineva l-a făcut de mȃnă. A trebuit să-l scot şi să pun acul peste el să-mi satisfac curiozitatea. Cunoaşterea mea preadolescentă despre sexualitate, poliritmie, armonie, compoziţie, improvizaţie, politică, mondenitate şi o doză cinstită de intelect temperată de un umor obscen au fost ȋmpinse ȋn faţă ȋn mod brutal cu 10 ani mai mult ȋn acele 40 de minute de ascultare. Ochii şi urechile s-au deschis, acompaniate de ceva rȃsete, am iubit chestia asta! De ce? Pentru că Frank şi-a umplut trupa cu unii dintre cei mai rafinaţi muzicieni care au ȋnfrumuseţat vreodată planeta asta şi le-a scris material care să le provoace abilităţile la limita extremă. Şi nu e vorba de vreo abilitate de „maşinărie”… Fineţe, armonie, improvizaţie, toate adăgaute la factorul de „maşinărie”. Cȃnd ieşea un nou album Frank Zappa, zburai acasă fără să respiri ȋntrebȃndu-te ce FEL de album Zappa va fi… Lejer şi absurd sau adȃnc şi compact… Graţios şi superficial distractiv sau o descriere adȃncă, ȋntunecată şi complicată… Bineȋnţeles că nu era stilul AC/DC de a repeta şi a repeta ceva la nesfȃrşit, asta ȋn cazul ȋn care cineva a uitat cum sună de la ultimul disc… Albumele lui Frank erau mereu o surpiză, pentru că el se repeta rar din punct de vedere stilistic şi chiar şi un singur cȃntec putea ieşi ȋntr-o infinitate de feluri ȋn funcţie de starea lui şi de muzicienii pe care ȋi avea. Mereu era un moment de „descoperire” cȃnd puneam acul pe un nou disc Zappa pentru că era al dracu’ de sigur că nu avea să sune ca nici un disc precedent al lui Zappa. Nu-mi vine ȋn minte nici măcar un artist de astăzi care face asta. Primul care ȋmi venea ȋn cap era David Bowie. Mr. Bungle? Cu siguranţă nici unul ȋn metal… Am adorat elementul acela de surpriză de fiecare dată. Chiar dacă nu mi-a păsat atȃt de mult de un nou album pe cum o făceau alţii, am apreciat diferenţa şi am ştiut că următorul material o să fie din nou diferit şi probabil, mi-ar fi plăcut mai mult din el. Sunt profund ȋntristat că el nu mai e, pentru că nimeni nu mai aduce această rază vastă de expresie.
Ȋn momentul de faţă, pentru că se schimbă foarte des, albumul meu preferat de la Zappa e The Best Band You Never Saw or Heard In Your Life. Trupa din 1988 (formula lui Frank s-a schimbat foarte des, mai des decȃt ȋn trupa mea [N. red.: rȃde])… Ce muzicieni minunaţi şi ce vocalişti! E ceva foarte ȋnsufleţitor. Un disc preferat obişnuit este Roxy & Elsewhere şi reciclarea hilară de cȃntece de pe Thing-Fish.

Metalfan: Pentru că am vorbit despre tine şi ideea de a lansa muzică nouă, dar şi despre Frank Zappa, ţi-a trecut vreodată prin minte să ȋncerci să scoţi ceva ȋn direcţia lucrărilor lui Zappa?
Gord Kirchin: Bineȋnţeles că visez să fac asta, dar sunt muuuuult prea puţin muzician pentru aşa ceva. [N. red.: rȃde] Aş putea să visez, dar n-aş putea să o fac. [N. red.: rȃde] Sunt norocos că pot stoarce orice, chiar şi ceva pe departe similar cu adȃncimea şi complexitatea celei mai simple piese de la Frank Zappa! Nu sunt un muzician „instruit”, am ȋnvăţat toate instrumentele după ureche şi astfel, nu am o noţiune despre matematicile mai adȃnci ale „muzicii” dincolo de a număra 5 şi 7 şi 9 sau gamele muzicale mai exotice şi coardele. Mă autointitulez „Pentatonic Pete” la chitară. [N. red.: rȃde] Sunt suficient de norocos că mi-am găsit propria voce şi propriul stil la chitară, bas şi din punct de vedere liric ca să pot să fac „spectacole” muzicale, dar da, mereu mi-am dorit să fi avut o educaţie muzicală corespunzătoare ca să explorez la maxim structuri muzicale mai adȃnci, dar sunt norocos să-mi fi găsit un nivel de abilitate care cel puţin mă distrează pe mine şi pe publicul meu, chiar dacă nu e provocator pentru un muzician mai călit sau ascultător. Nu sunt chiar un cȃntăreţ minunat, dar măcar sun a ceea ce sunt, nu ca o imitaţie inconştienţă a altcuiva… O voce „remarcabilă” care poate fi recunoscută. Mulţumesc doamne! Dacă ar trebui să „cȃnt” pe bune, m-aş duce dracu’!!! [N. red.: rȃde] Deci, da, visez să fac capodopere suprinzătoare ca Zappa, dar nu sunt aşa bun! [N. red.: rȃde] Deci… 12 cȃntece de la Zappa??? Dar sunt SUTE din care să aleg… [N. red.: rȃde] Chiar şi aşa, care versiune anume a acestor 12 să fie? [N. red.: rȃde] Serios, e foarte, foarte greu să aleg doar 12… Dar… Iată o ȋncercare curajoasă:

01. Inca Roads
02. Watermelon In Easter Hay
03. The Torture Never Stops
04. My Guitar Wants To Kill Your Mama
05. Billy The Mountain
06. Greggarry Peccarrry
07. Jazz Discharge Party Hats
08. Jesus Thinks You're A Jerk
09. The Black Page
10. Bamboozled By Love
11. Brown Shoes Don't Make It
12. Tell Me You Love Me

Astea sunt doar 12 piese care mi-au venit ȋn minte fix ȋn momentul ăsta. Ȋntreabă-mă mȃine la 10 dimineaţa şi lista ar putea să fie foarte diferită. [N. red.: rȃde]

Metalfan: Ȋţi mulţumesc pentru timpul şi pentru răspunsurile tale. Ȋn final, ai vrea să mai adaugi ceva sau să transmiţi nişte cuvinte cititorilor noştri?
Gord Kirchin: Tot ce pot să adaug e că lingăul de la casa de discuri © a relansat Stay Ugly recent şi, din moment ce am rămas din nou fără venituri, aş cere fanilor mei să-l boicoteze, să cumpere un bootleg ȋn schimb. Nu mă scot nici eu cu ceva din asta, dar aş prefera ca lingăul de la casa de discuri © să nu se mai scoată cu talentul meu mai mult decȃt m-a ars deja timp de peste 30 de ani. Dacă aţi putea face o „declaraţie politică prin non-selecţie” şi să-l lăsaţi pe bulangiu să moară pe rafturile nevȃndute, aş aprecia asta! [N. red.: rȃde] Dincolo de asta, veniţi să ne vedeţi cȃnd venim pe-acolo să cȃntăm şi o să stăm ȋmpreună, o să rȃdem şi o să ne rupem gȃturile pe METAL!!! Şi… DACĂ aveţi chef să vă distraţi, ar trebui să băgaţi nişte Zappa… Nu e METAL… Dar e MUZICĂ NEFIREASCĂ. Faceţi aşa.
 

Autor: H.
   October 18, 2016  | 1 Comentarii  | 8907 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Gord Kirchin (THE EXALTED PILEDRIVER): dacă aveţi chef să vă distraţi, ar trebui să băgaţi nişte Zappa

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri