Ionuț Cosmineanu ‘Aliosha’ şi Călin Răduță (H8): sinceritate într-o manieră directă

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Pe mine revoluția m-a prins la un prieten, jucam biliardul acela ceauşist cu ciuperca şi Morocco, cel cu bețigaşele. Ne-a spus bunica lui ca nu cumva să deschidem geamul. Auzeam țipete de afară. Cineva ieşise cu televizorul pe balcon, noi beleam ochii după perdele şi nu ne venea să credem cum urla lumea de bucurie. Eram încă copii şi nu înțelegeam prea bine ce se întamplă. În seara aia, întreaga Românie era cu ochii pe televizor. Eram lipiți de TVR precum timbrele pe scrisoare. În Ploieşti nu au existat incidente majore. Era în schimb nebunia libertății. Până în '90 exista lângă liceul meu, „I.L. Caragiale”, o casă „conspirativă” unde pe un caiet dictando vedeai noutățile în materie de muzică rock de afară. Aşa am comandat prima mea casetă rock, o casetă de 90 de minute. Avea pe o parte Overkill, „The Years of Decay” (1989) şi Sodom pe cealaltă parte cu „Agent Orange” (1989). Au urmat Death şi multe altele. După revoluție, când am văzut în programul TVR prima emisiune „Întâlnirea de la miezul nopții” [n.red. emisiune TV din anii '90 realizată de Petre Magdin], am tremurat de nerăbdare. Stăteam cu un casetofon Grundig în casa bunicilor, mut de bucurie. Aşa am tras prima emisiune şi eram mândru că o pot reasculta cu baieții a doua zi. Sincer să fiu nu dădeam doi bani atunci pe politica şi ceea ce se întampla, era mult prea importantă muzica. Am ajuns la Rock '91, primul event major care a fost în România post-decembristă. S-a ţinut în parcul de lângă Palatul Copiilor şi a fost pentru prima oară când ne-am pierdut mințile la un concert rock. Ni se umflau venele şi nările de placere. NU CONTA cine cânta, lumea era prinsă într-un carusel haotic între mocirlă şi scenă. Asa am simțit eu pentru prima dată libertatea. Dacă țin bine minte, a fost de altfel primul concert Phoenix de după revoluție. De asemenea, după acest concert nebunesc m-am şi mutat în Bucureşti. Incă făceam naveta Bucureşti – Ploieşti ca să aduc băieților noutățile din Piața Romană, care devenise o Mecca a muzicii rock. Găseai orice la tarabele maestrului Gombos sau la Lemmy. Trăiască dublu-casetofoanele şi pixul de derulat! Cumpărai o casetă şi o multiplicau încă patru, cinci prieteni. Tricouri, bocanci cumpărai de la Concord 90 de pe Bulevardul Unirii. Păi cine nu îşi lăsa părul lung şi nu îşi cumpăra tricoul cu cel mai sofisticat şi mai necunoscut nume de trupă, nu era rocker! Ăia cu bani şi cu rude pe-afară apăreau cu tricouri originale şi cu renumitele curele cu ţinte pătrate, un fel de iPhone 6s al acelor ani. Ne curgeau balele după ele. În doi ani devenisem experți în a recunoaşte tricourile „originale”, de la „mama lor” şi cele făcute pe sub conductele de lângă Dâmbovița. Începuse rockerul să se cizeleze. Ne uitam tot mai atent la calitatea casetelor şi deja erau la mare preț cele originale. Edițiile de Rock au continuat până în '95, cred. Au fost cei mai haotici şi mai nebuneşti ani ai adolescenței mele. Ar fi multe altele de povestit dar cred că nu este cazul. [n.red. zâmbeşte] Şi-aşa, vă mulțumesc că ați avut răbdarea să citiți!

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Hehe! Da! Totul era improvizat, cel puțin ăsta a fost cazul nostru. Brusc, rockerii au devenit interesați în electronica de buzunar. Aşa au apărut primele efecte de chitară capsulate într-o banală săpuniera, stații făcute pe genunchi sau în cel mai bun caz din magnetofoane Kashtan, cele mai nebuneşti inovații, cum ar fi chitara bunului nostru prieten, Radu aka Kioru, corp de bas plus grif de clasică. Apoi a venit perioada „invaziei” ruseşti. Cine nu avea un driver sau o chitară rusească cu sunet de polizor? De menționat ca în Bucureşti, un rol important îl juca „moşul din Romană”, de unde puteai achiziționa second-hand instrumente mai ieftine. De la el am plecat mândru şi bucuros nevoie mare către Ploieşti, cu primul bas al trupei, o „vâslă semi-acustică”. La început repetam şi improvizam chestii în apartamentele chitariştilor când nu erau părinții acasă. Făceam diferite teme chitară-voce şi apoi le trăgeam pe casete să le reascultăm. Aşa ne bucuram noi de fiecare moment. Nu acelaşi lucru puteam spune de vecinii care băteau de zor în țeava caloriferului. Am avut două concerte în anii aceia în Ploieşti, de altfel primele. Unul la U.J.C.M. aka Uniunea Județeana A Organizațiilor Cooperației, care se transformase într-un club în buricul Ploieştului şi unul la Casa de Cultură a Sindicatelor. La U.J.C.M., culmea, am împărțit scena cu o trupă necunoscută de hip-hop din Bucureşti, se numea parcă Paraziții. Atunci am făcut şi primul jam-session cu ei. Visam prea mult la „Judgement Night”. [n.red. zâmbeşte] A fost o nebunie totală şi începutul unei prietenii de durată. Ghici ce?! La următorul concert, cel de la Sindicate, hop şi Paraziții! Şi veniseră cu piesa proaspată. A fost prima oara când am văzut explodând amărâta aia de sală. Toată lumea urla: „Ce ‘plm’, înjur!” Restul este istoria lor. Singurul concert în afara Ploieştului al H8-ului au fost fără mine la Constelații Rock la Râmnicu Vâlcea, la bas, culmea, avându-l pe viitorul nostru tobar, Răzvan Răduță.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Istoria hip-hopului românesc se aseamănă foarte mult cu cea a rockului. A existat o perioadă „de aur”, de pionierat, cu o tonă de trupe, MC şi DJ în căutarea identității şi a stilului abordat. Unii au devenit actualele legende ale hip-hopului autohton, alții au dispărut în sita timpului. Ce pot spune e că în ambele cazuri a existat o uriaşă doză de nebunie şi pasiune care a pus bazele underground-ului. Hip-hopul a avut un impact mult mai mare zic eu, la noi în țară. A avut chiar o perioada de glorie şi o mediatizare mult peste cea a rockului. Eu spun că nimic nu s-a pierdut, totul a evoluat. Sunt două curente ale underground-ului care au mers înainte cu bune şi cu rele. În fiecare an apare câte un MC sau o trupă nouă de rock care să te facă să ridici o sprânceană. Restul ține de talent, noroc şi de perseverența lor.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: A fost o perioadă nu tocmai plăcută în istoria noastră, aş putea spune că a fost al doilea mare hop din existența trupei. Eu, personal am fost la un pas de a renunța. Dar pentru asta există prieteni. Răduță Călin a fost omul care nu m-a lăsat o clipă şi m-a sprijinit în conceperea şi finalizarea ultimului nostru album, intitulat „GRI”. Pe scurt, cu două luni înainte de a intra în studio a existat o problemă majoră. Răduță Răzvan, fratele nostru care ne-a ținut secția ritmică timp de 15 ani, a avut grave probleme medicale cu coloana. Ținând cont că jumătate de album încă nu era gata, au existat momente foarte tensionate, puşi în situația de a alege un alt tobar pentru album într-un timp extrem de scurt. Aşa că, la recomandarea lui Alexei, basistul de-atunci al trupei, am făcut cunoştință cu Nunu, profesor de tobe la Rock School, un ardelean de la mama lui care ne-a ajutat necondiționat. Nu pot spune decât un singur lucru: este un om de pus la rana, unul din oamenii indrăgostiți de muzică! Am tras albumul în august 2015, a durat două săptămani. A fost cel mai mare challenge din istoria trupei, când nimeni nu mai credea (inclusiv eu) că o să o ducem până la capăt. Albumul a fost tras în formula: Aliosha, Văru (voce), Călin (chitară), Alexei (bas) şi Nunu (tobe). În octombrie am decis să renunțăm, din păcate la Alexei care era şi asa prins în celelalte proiecte muzicale, Asemic şi Negative Core Project. Este unul dintre cei mai talentați basişti cu care am avut onoarea să cântăm! Mulțumim! În locul lui a trecut Arnăutu Radu, core-member, Valentin Raiciu (Deathdrive) a rămas la chitară alături de Călin şi la tobe, Nunu, corul lupilor fiind întreținut în continuare de Aliosha şi Văru’.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Este într-o situație dificilă şi are tot sprijinul nostru. A fost alături de noi şi la concertul umanitar #Impreunarezistam cât şi la lansarea albumului. Din păcate, starea sănătații îl impiedică să cânte mai mult de două piese, asa că, a fost doar guest. Nu ştiu ce ne va rezerva viitorul. Tot ce pot spune este că am ramas în continuare o mare familie.

 

Călin Răduță: Aliosha nu este un om care renunță uşor. Cred că ştiam că în sufletul lui nu îşi doreşte să renunțe la tot ce clădisem până în acel moment. Şi eu la rândul meu sunt un om foarte încăpățânat şi cred că am mers până în pânzele albe ca să îmi ating scopul. Chiar dacă rămăsesem fără toboşar şi, având o listă cu cel puțin şapte piese ne-compuse, l-am încurajat să mergem doar noi doi la sală şi să ne apucăm să compunem.A fost suficient să ne apară zâmbetul pe buze la fiecare riff, strofă sau refren, ca apoi să continuăm într-un ritm atât de eficient şi într-un final, împreună cu Alexei şi Nunu, să închegăm tot albumul. Ca în arta grafică sau cea a tatuajelor, îmi place să experimentez până găsesc ceva nou, sau ceva care să mă facă să simt că nu mă repet şi atunci îmi este foarte uşor să continui, fie că e vorba despre Hang Him, Cap De Craniu, H8 sau celelalte proiecte în care m-am implicat.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: A fost o situatie win-win. Şi conceptul de chitară - voce a fost din start gândit asa, old school dar şi apanat cu elemente noi. Marius este genul de om care te studiază acolo, de la primele take-uri. Este unul dintre cei care iubeşte ceea ce face, ştie exact când să intervină şi să îşi expună punctul de vedere… Scurt, la obiect! Are un portofoliu extrem de bogat în materie de rock şi îl consider unul dintre cei mai experimentați producer-i din generația tânără. O să mai auzim cu siguranță despre el. Jos pălăria!

 

Călin Răduță: Este foarte greu să mă gândesc la old school atunci când vine vorba despre „Aripi de carton”, dar în acelaşi timp e la fel de greu să mă gandesc la „actual” când vine vorba despre „Fără emoții” şi cu toate acestea, albumul sună a H8. Ținând cont de faptul că „GRI” este poate primul album înregistrat într-un studio profesional împreună cu un producător de metal, nu cred că avea cum să sune decât fix pe sufletul nostru. Noi nu ne-am impus în niciun fel atunci când am început colaborarea cu Marius Costache. Ne-am făcut treaba, atât noi cât şi el, ca atunci când am lucra împreună de o viață. Ca să dau şi un exemplu de cat de uşor a mers treaba, la chitară eu nu am venit decât cu chitara şi nu am avut pretenții să înregistrez prin ştiu eu ce Orange sau Boogie, aşa că am mers pe mâna lui Marius şi am ajuns foarte rapid la concluzia că cea mai bună alegere este o stație no name. Stația despre care vorbesc a fost folosită si de alți chitarişti şi, cu toate acestea sună diferit de fiecare dată.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Da, este adevărat, stabilisem cu ani în urmă ca numele albumului să fie „O viață de hârtie”. Din păcate, sau mai bine zis din fericire, acum, una din trupele prietene, a scos pe albumul lor o piesă similară ca titlu. Aşa că am decis să găsim un nume nou. Culmea, ca niciodată, a venit destul de greu, după ce am terminat înregistrările. Chiar făcusem o listă cu nume şi nimic nu ne dădea senzația că însumează într-un singur cuvânt sau două intreg albumul. Marius Costache a fost omul care a dat numele albumului, involuntar: „Bă baiatule, la ce versuri gri aveți, ce album vă aşteptați să iasă?” Hopa! Ia uite cum a apărut şi Griul nostru.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Este cel mai important lucru pe care l-am realizat după terminarea albumului „GRI” care, de altfel este şi primul album ca la carte. Pentru o trupă mica din underground cum suntem noi, este acel pas către normalitate. Este un lucru la care am visat de mult timp şi care cumva, ne-a redat încrederea în noi.

 

Ionuț Cosmineanu „Aliosha”: Eu sunt destul de realist şi de pragmatic. Sincer, eu nu cred că ar fi cazul. Dar, cine ştie? Când o să fie destui oameni care să ceară asta, pesemne...