interviuri rock

EDITORIAL: Despre cum a devenit metalul rasist

EDITORIAL: Despre cum a devenit metalul rasist
TRUPE : Editorial

Metalul nu a devenit rasist (şi nici misogin, islamofob sau homofob), atâta doar că nu am vrut să mă leg încă din titlu de nişte colegi pe care într-o vreme i-am respectat.

Deci, da, am fost fan MetalSucks încă de la început, adică de prin 2006, de când există. Dacă cineva consultă fişa mea personală de pe Metalfan, va găsi acolo la rubrica „Cea mai bună revistă / site de rock (după Metalfan)” un link care duce la revista online înfiinţată de Vince Neilstein şi Axl Rosenberg. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că au avut curaj să-şi boteze site-ul aşa, MetalSucks, Vince şi Axl merită în continuare respect. Autoironia, după cum se ştie, este o dovadă de inteligenţă.

MetalSucks a impus nişte standarde calitative în jurnalismul metal, ăsta e un fapt pe care n-am să-l contest. Pe de altă parte, site-ul se află în momentul de faţă în avangarda unui trend uşor dezgustător. M-am prins destul de târziu de ce se întâmplă, cam în momentul în care Vince & Co au început să-i acuze pe Ted Nugent şi pe Gene Simmons de fel de fel de crime de gândire. Nu m-a deranjat însă. Ted şi Gene fac parte dintr-o altă generaţie, îi mai ia gura pe dinainte, nu sunt nişte oameni extrem de educaţi şi niciodată nu au pretins că ar fi. Plus că, la statura lor, Ted şi Gene se cam pişă pe MetalSucks. M-a deranjat însă – ca să mă exprim moderat – când site-ul a luat-o recent la rost pe sărăcuţa de Myrkur, învinovățind-o de islamofobie şi rasism. Nu pur şi simplu din simpatie pentru Myrkur – deşi cariera ei ar putea fi teoretic distrusă de nişte imbecili ca cei care scriu la MetalSucks – ci deoarece se întâmplă să cred că poliţia ideologică nu are ce căuta în lumea metalului.

Opiniile exprimate de Myrkur nu contează în acest context. Trec şi peste faptul că „islamofobie” este un termen idiot (la fel ca cel de homofobie, de altfel), respectiv că fenomenul pe care-l acoperă e în general de altă natură decât rasismul. Ce contează e tendinţa de aliniere a jurnalismului metal la presa rock mainstream, mai precis – căci asta ar fi în principiu un lucru bun – la vânătoarea de crime ideologice pe care presa rock mainstream (cea internaţională, cel puţin) de o vreme o practică.

Nu că n-ar exista rasişti printre muzicienii (şi fanii) metal. Sau homofobi. Sau misogini. Sigur că există. La fel ca printre muzicienii (şi fanii) jazz, country sau rockabilly. Dar de ce ar trebui asta să conteze? Mă rog, sunt conştient că întrebarea în sine poate să pară revoltătoare. Merită totuşi să ne amintim că a fost o vreme în care opiniile politice ale muzicienilor rock şi pop valorau destul de puțin. Pe cine dracu interesa în anii optzeci ce crede Madonna despre Ronald Reagan sau Biff Byford despre Margaret Thatcher? Pentru cei mai tineri sună probabil neverosimil, dar nici măcar ideile politice ale lui Bono nu contau foarte mult în anii aceia. Recunosc că îmi e dor de inocenţii ani optzeci, dar nu asta e problema, ci să înţelegem ce s-a schimbat.

Ce s-a schimbat deci? Simplu spus, statutul muzicienilor rock (pe fondul unor transformări politice şi culturale ceva mai complexe). Robert Christgau a vorbit în acest sens despre transformarea rock n' rollului în rock, proces început cândva în anii şaizeci, când rock n' rollerii au încetat să mai fie entertaineri şi au început să fie consideraţi Artişti. Şi să se considere Artişti. Momentul de cotitură l-a reprezentat în mod evident apariţia albumului Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band. Acum suntem la capătul acestui proces (peste care a venit internetul cu ale sale reţele de „socializare”.)

Pe de altă parte, statutul de artist era până nu demult rezervat doar unei minorităţi. Apoi, heavy metalul a apărut pe la începutul anilor şaptezeci ca o reacţie la acest fenomen. Într-o lume în care se înmulţeau muzicienii-profeţi ca John Lennon şi Bob Dylan, Ozzy nu era decât un puţoi din Birmingham care cânta pentru copii de muncitori prin nimic diferiţi de el. Şi cânta despre sabaturi vrăjitoreşti şi diferite alte tâmpenii ocultiste. Venom cântau despre Satana. Kiss cântau despre futut. Şamd. Ce însemnau toate astea? Nimic. Chestii care în urechile tinerilor sunau foarte „anti-sistem”. Ăsta a fost sensul acelei chemări la breaking the law, acesta e şi sensul eviscerărilor din death metal şi al demonilor din black metal. Spre deosebire de punk, heavy metalul nu a fost niciodată excesiv de politizat. În măsura în care s-a ocupat cu epatarea burgheziei, a făcut-o la modul mai degrabă naiv-adolescentin.

Din toate aceste motive, nu prea are sens să cauţi pe albumele metal lucruri ce pot fi interpretate ca politic-incorecte. Nu deoarece n-o să le găsești, dimpotrivă, deoarece e mult prea uşor să le găseşti. Asta dacă ţii neapărat. Sunt şanse ca într-o piesă intitulată Fucked with a Knife nişte feminişti mai delicaţi la suflet să descopere ceva ofensator. Recombinând câteva versuri Manowar scoase din context ai putea să scrii textul pentru imnul internaţionalei neofasciste. Şi după aia să-l pui pe muzică Manowar.

Dar noi, fanii, nu ne ocupăm cu aşa ceva. Noi ştim că heavy metalul e un gen muzical adolescentin şi nu ne deranjează, din contră, sperăm să şi rămână aşa. Să nu înţelegi asta nu e o dovadă de maturitate (politică), e o dovadă de infantilism. De prostie sau de rea-voinţă. Moraliştii şi puritanii au avut întotdeauna suspiciuni în legătură cu metalul, însă până acum atacurile veneau din afară. Acum pentru prima dată ele au început să vină dinăuntru.

(În paranteză fie spus, rockul şi metalul neonazist reprezintă o chestiune separată. Despre NSBM a scris Coro nu demult şi nu am nimic de adăugat. Grupurile acestea sunt marginale şi cel mai rău lucru ce poţi să-l faci e să atragi atenţia asupra lor prin istericale ideologice. E aproape la fel de rău să le „normalizezi”, dar pericolul acesta nu există decât cel mult în Ungaria, unde graniţa dintre heavy metalul „patriotic” - o ciudăţenie specific ungurească şi asta – şi aşa-zisul „rock naţional” de extremă dreaptă a devenit în ultimii ani destul confuză.)

Niciodată nu a devenit nimeni adept al lui Aleister Crowley ascultând Led Zeppelin şi nu va deveni nimeni „islamofob” ascultând-o sau citind-o pe Myrkur. Asta ar rămâne valabil şi în cazul în care ar avea sens s-o acuzi pe Myrkur de aşa ceva. (Nu are.) Există în mod sigur printre muzicieni câţiva cărora le place să fie lideri de opinie, dar influenţa lor asupra publicului este puternic exagerată de presă. Numărul persoanelor interesate de ideile politice ale lui Corey Taylor este în mod sigur neglijabil prin comparaţie cu numărul fanilor Slipknot şi Stone Sour. Poţi să găseşti printre muzicienii heavy metal oameni inteligenţi şi educaţi, sigur că poţi, dar puţini sunt cei care îşi asumă rolul de „intelectual public”. Şi ăştia rar au ceva semnificativ de spus. Am auzit prin tramvaie discursuri politice mai sofisticate decât cele ale lui Henry Rollins. (De dragul corectitudinii trebuie totuşi subliniat că prin comparaţie cu Roger Waters fratele Henry e un geniu.) Oricum, nu asta e problema, ci jocul cinic al presei, care-i investeşte pe muzicieni cu o autoritate pe care nu au, spre a-i denunţa apoi pentru faptul că nu se ridică la înălţimea ei.

Americanii au acum un preşedinte care vorbeşte ca David Lee Roth şi au în acelaşi timp pretenţia ca toţi muzicienii (şi celebrităţile în general) să se exprime în stilul lui Obama. Să zicem că sunt două feţe ale aceluiaşi fenomen. Din păcate, într-o astfel de atmosferă culturală, procesul de politizare a muzicii rock nu mai poate fi oprit. Cel puţin în ce priveşte rockul mainstream. Presa rock tradiţională se află în declin, lumea se adaptează la noile condiţii, luptă pentru supravieţuire. Dar poate că pentru metal nu e încă prea târziu. Prea multe nu putem face, ştiu, dar hai să dăm măcar unlike la MetalSucks. Hai să apreciem marginalitatea metalului, să nu ne lăsăm deranjaţi de dispreţul cu care 'telectualii şi hipsterii îl tratează. Dimpotrivă, să ne bucurăm de el. Hai să nu împărţim muzicienii între „ai noştri” şi „ai lor”. În ultimă instanţă, indiferent cum ne raportăm la opiniile lui Araya despre Trump, putem foarte bine să-l înjurăm împreună pentru următorul album Slayer. Nici măcar nu trebuie să aşteptăm să apară. Pe scurt: hai să fight puţin for our right to party.
   October 12, 2017  | 2 Comentarii  | 7806 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: EDITORIAL: Despre cum a devenit metalul rasist

  • Sunt niste mici detalii in privinta carora "I beg to differ" - de pilda, pentru urmatorul album Slayer, daca e sa injuram pe cineva, acela e Kerry King; multe trupe si texte depasesc statutul "adolescentin"; Obama avea un discurs la randul lui, il mai ajutau prompterele si PR-istii, dar lipsa lui de substanta mi se pare evidenta; s. a. c. a. m. (si alte cateva aspecte minore). Dar, per total, te felicit calduros pentru articolul asta. Chiar aveam impresia ca toata lumea a luat-o razna definitiv. Cat despre metalsucks, nici nu mai pot sa-l deschid, ma enervez de la primele comentarii ale lui Axl.

    1. Posted by Paul Slayer | 16 Octombrie 2017 01:15
  • *"un discurs slab la randul lui".

    2. Posted by Paul Slayer | 16 Octombrie 2017 01:15
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri