GORGOROTH - Ad majorem sathanas gloriam

Daca prin 94 aveai impresia ca ai venit acasa tocmai cand catelul vecinului din dreapta avea dureri de burta, vecinul din stanga taia niste lemne, deasupra cineva tocmai alearga pe tocuri, iar grupul carora le-ai inchiriat subsolul nu sunt niste bieti navetisti ci un grup satanist in mijlocul unei sedinte, ei bine, inseamna ca cineva asculta Gorgoroth. Nimic nou sub soare pentru acea perioada. Undergroundul era o jungla. Fiecare facea ce putea, mai ales in black metal. Mai un split album pe aici …. un concert in deschidere la Cradle of Filth pe dincolo si uite asa treceau anii. Contrar stilului imbacsit si soundului slab, trupa rezista. Ba se mai si muta, de la infama Embassy Records, la mai titrata Nuclear Blast. Mai bine zis, Infernus rezista. Se perinda pe langa el tot felul de muzicieni cu porecle scurte, menite sa mascheze numele lor originale, fara inflexiuni intunecate, cum ar fi Bøllo Heyerdahl, Erlend Erichsen, Tomas Haugen. Insa nici unul nu reuseste sa faca mare branza, de vina fiind probabil compozitiile monotone si lipsite de inspiratie scrise de Infenus (aka Roger Tiegs).

Dupa un Destroyer scris in bunul spirit al trupei, adica fad, un vant al schimbarii se face totusi simtit odata cu intrarea sub acoperisul Nuclear Blast. Apare Incipt Satan. Insa vantul schimbarii e doar o biata briza. Urmeaza apoi Twilight Of The Idols scris de catre basistul King of Hell (sau“Tom Visnes” pentru prieteni) satul probabil de mana slaba a lui Infernus. Nimic notabil. Doar soundul mai clar si disparitia alergatorului pe tocuri de la etaj, in locul lui mutandu-se un chitarist incepator, care se chinuie cu cateva taburi imprumutate de la Dissection (ca doar nu degeaba au fost in turneu togheter). Si cum “daca muzica nu e… sa fie altceva !” trupa incepe sa isi ocupe timpul cu altele. Astfel, dupa ce Gaahl petrece 14 luni la “universitate” pentru assault (deloc nuclear), baietii mai pun in scena si o mascarie capreasco-satanica, care streseaza la maxim autoritatile din Krakovia. Invidios pe "succesul" colegului sau, Infernus violeaza si el ceva la repezeala. Viata de artist, ce naiba. Daca Intunecimea Sa o cere…Ca doar nu credeati ca vor sta in garaj sa buchiseasaca partiturile lui Tony Iommi. Whatever."

Cam asta ar fi pe scurt viata lui Gorgoroth pana la momentul aparitiei ultimului album. Ad Majorem Sathanas Gloriam. Nume sonor intru gloria “celui de… jos” care cuprinde 8 piese, un pic mai, hai sa nu le spunem lucrate, ca ar fi prea mult, si sa spunem “ingrijite”, cu un sound bunicel pentru black metal (si Regain Records) si cu ceva mai multe note pe portativ decat precedentele. Albumul se imparte practic in doua: piese in care alergatorul de la etaj este acasa si piese in care acesta pleaca si ramane fanul Dissection/Bathory. Bineinteles ca drujbaru, satanistii si cainele nu au plecat nicaieri, dar sunt mai estompati. De preferat sunt cele din a doua categorie care sunt mai bine asezate si pastreaza o linie muzicala cat de cat cursiva si inteligibila, chiar daca, pe alocuri, iau o intorsatura brusca, dandu-ti impresia ca a inceput o noua piesa. Carving a Giant se distinge aici. Prima categorie contine piese predominant rapide (cum ar fi Untamed Forces, Exit sau Prosperity and Beauty) care mai pot fi salvate doar de sintagma “bune pe felia lor”. Monotone si prea simple. Prima piesa saves the day, cumva, cumva.

Din pacate, din punct de vedere componistic, acest album nu aduce nimic nou pentru black metal sau pentru oricare alt stil. Tehnic, este si mai jos. Dar si aici, ne putem scoate, cu ajutorul alaturarii “old school”. Totusi, dupa 12 ani… Din aceasta cauza v-am si plictisit cu o introducere mai lunga. Am vrut sa subliniez lipsa de progres. Personal, (fara sa ma intereseze feliile sau varsta scolilor), pot sa aleg doar piesa Sign of An Open Eye. Si atat. In rest, nu cred ca asta e Gorgorothul imaginat de Tolkien. Frodo si Sam ar fi fugit inapoi cu mainile pe urechi, cerand Fratiei o alta misiune… poate, chiar undeva, in inima iernii, daca tot suntem in Norvegia.

Hellraiser Nota: 6