ROTTING CHRIST - Aealo

Grecia nu va mai fi niciodata la fel. La vara cind o sa te duci acolo si o sa-ti plimbi nepasator talpile goale prin plajele cu steag albastru de pe malul Egeei cristaline, unde soarele si vintul iti mingiie pielea si-i dau bronzul ala misto care dureaza pina in iarna, n-o sa te mai uiti la fel la monumentele de la Termopile si de la Maraton. O sa stii ca Grecia nu inseamna doar Legendele Olimpului, sirtaki, ouzo si bouzouki, ci si minie, durere, masacru, foc, moarte si frica. Si pentru asta trebuie sa-i multumesti lui Sakis. O fi sau n-o fi Aealo cel mai bun disc Rotting Christ (eu zic ca nu e), sigur este una dintre cele mai dramatice si tragice reprezentari ale istoriei si spiritualitatii grecesti.

Multa vreme inainte sa apara, ii ziceam in gluma, Aoleo (trebuie sa fie o legatura de sens intre termeni, e prea mare coincidenta), si prima piesa ascultata pe myspace m-a facut chiar sa zic aoleo! Desi intre timp m-am mai impacat cu ea, Noctis Era nu e nici pe departe hitul albumului (Demonon Vrosis este), ba chiar ii reprezinta bine hibele, despre care o sa va zic mai incolo. Asa ca am intrat in Aealo cu circumspectie. Pe care, pina la urma, dupa cum se vede si din nota, mi-a macinat-o, treptat, cu fiecare ascultare.

Aealo isi are punctul de plecare in temele folclorice testate deja, cu succes, pe Theogonia, numai ca isi propune sa desavirseasca imbinarea lor cu metalul, treaba care, in mare parte, ii si reuseste. Corul (feminin traditional) Pleiades acompaniaza permanent trupa, cimpoaiele si alte instrumente traditionale completeaza chitarile si, impreuna, dau nastere unui sunet unic, care impaca armonios folclor si metal. La muzica populara nu ma pricep, (probabil de-aia mi se pare ca temele cam seamana intre ele pe album, si ca toate impreuna seamana cu cele de pe Theogonia), dar despre partea de metal pot sa va spun ca are in ea black, death, gothic si good ol' heavy metal, toate, binenteles interpretate in maniera specifica Rotting Christ, care nu seamana cu nimeni, decit cu ei, din cind in cind. Remarcabil mi se pare si ca am auzit multe solouri de chitara, melodice, diverse (Sakis foloseste chiar o pedala wah-wah), expresive.

Pina aici toate-s bune. Dar e si ceva care ma deranjeaza, in afara faptului ca Aealo pare doar o dezvoltare a unei bucatele de Theogonia, un produs derivat al Theogoniei ca zic asa. Desi, intr-o oarecare masura, inteleg ca orientarea conceptuala a discului catre o atmosfera de tragedie antica ar justifica o abordare clasica, minimalista, a orchestrarii pieselor, totusi nu pot trece peste simplitatea lor, peste repetitivatea obsesiva a temelor, care, la un moment dat, devine plictisitoare (vezi exemplul Noctis Era). Geniul compozitional al Theogoniei, care balanseaza excelent agresivitatea cu melodia si complexitatea, e prea aproape in discografie si comparatia nu poate fi evitata. In plus, imi lipseste si calitatea sunetului de-acolo, careia acum i s-a preferat ceva pe genul brut, noroios, mai de garaj asa, probabil in ideea (la care, evident, nu subscriu) ca serveste mai bine atmosfera grava-spre-crunta, a discului.

Dar forta acestui disc (si cu asta va las) sta in dramatismul lui. In prim plan e, desigur, corul de femei cu cintecul lui sugrumat si plin de jale, de disperare, ca parca le si vad cum pling si isi smulg parul din cap. Sakis urla si el si scuipa cuvintele pe microfon, inginat de tot felul de latraturi, in timp ce in spate se aud racnete inumane, care-ti fac parul maciuca, daca te prind ca esti mai usor de impresionat. Si cind, la final, vine Diamanda Galàs si isi tinguie incantatia sinistra (care se refera la masacrul populatiei grecesti si armene sub stapinire turca, intre cele doua razboaie mondiale), zici, gata, am plecat, pa, e prea mult pentru mine, ma apasa chintale de durere, am gitul plin de noduri, ma duc sa ma ascund undeva sa tremur cu genunchii la gura. Si asta nu e putin lucru si nu multa lume stie s-o faca.

Klawz Nota: 9