ALMAH - Almah

Iata ca ne mai parvin ceva vesti din Brazilia, pentru cei care se intreaba unde au disparut baietii de la Angra. Au trecut deja doi ani de la lansarea ultimului album al trupei si un an de la aparitia discului solo al chitaristului Kiko Loureiro. Nu stiu ce-or face ei acolo de nu se mai aude nimica despre vreun disc nou, dar pina una alta, sa ne reculegem si sa vedem ce e cu Almah, caci acest disc ne-a luat pe nepregatite. Vocalul Eduardo Falaschi a pus cap la cap citeva cintecele, a adunat citva amici care sa-l ajute la inregistrari si si iata-l gata ofere fanilor Angra ceva cu care sa-si mai ocupe orele de asteptare. Daca numele amicilor lui Edu va suna cunoscut, nu va nelinistiti, este un lucru normal, pentru ca Emppu lucreaza la Nightwish, Lauri la Stratovarius si Casey la Kamelot. Acuma sa nu credeti ca deja stiti cum suna discul, pentru ca nu prea are legatura cu trupele din care vin interpretii. Poate nu stiati, nici eu nu stiam, am aflat cu ocazia acestei recenzii, ca Edu Falaschi, pe linga faptul ca este un vocalist foarte talentat, este si multi-intrumentist: stie tobe, bas, chitara acustica si clape. Pe Almah face vocile, chitara acustica, clapele, este compozitor, producator, si autor al liniilor de tobe, bas si chitara, deci e ca un fel de Figaro-n sus, Figaro-n jos, le face si le drege pe toate frumos. Ce a iesit.

Sa-i zicem hard rock melodic, desi e destul de variat ca sa-mi dea o oarece nesiguranta in voce, dar oricum, melodia e in prim plan. Prima intrebare este, desigur: seamana cu Angra? Intr-o proportie acceptabila, adica avem o piesa care e Angra cap-coada, Take Back Your Spell, una dintre cele mai bune de pe disc, speed melodic cu refren excelent, de genul celor de pe Temple of Shadows. Acuma, cine a ascultat ultimele doua Angra, e familiarizat intr-o oarecare masura cu stilul de a compune pe care il va intilni aici, pentru ca Edu nu isi asuma cine stie ce riscuri de a explora teritorii si experimenta formule. In acelasi timp, Almah este un album destul de variat si de diferit de ceea ce cinta cu trupa lui principala pentru a nu fi plicticos si inacceptabil de reduntant.

Inca de la prima ascultare, mi-au atras atentia piesele lente, hai sa le zic, generic, balade. In mare parte acustice, cu linii vocale perfect imaginate si interpretate, se pare ca asta este punctul forte al lui Edu, si exemplele pe acest disc sunt Primitive Chaos, Forgotten Land si piesa de titlu, care nu au nevoie de prea multe instrumente si aranjamente ca sa te cucereasca. In mod clar, forta discului sta in momentele, sa le zic lirice, in care vocea iese la rampa si isi demonstreaza expresivitatea, insotita discret de o chitara sau de un pian. Celelalte piese nu sunt la fel de impresionante, dar constituie o auditie placuta amestecind cu indeminare rock FM cu progressive cu pop rock si cu heavy metal, aducindu-mi in minte nume ca Iron Maiden, Marillion, Bon Jovi sau Royal Hunt. Trebuie sa recunosc totusi ca prima piesa, King, m-a surprins, nu imi imaginam sa-l aud cintind asa ceva, un metal destul de heavy, cu o voce ragusita si aproape latrata, pe ritmuri sacadate, dar cu un refren totusi fredonabil. Chiar incepusem sa ma intreb "eu ce ma fac daca tot albumul este asa", insa pina la urma chiar a inceput sa imi placa farmecul ei din topor.

Prietenii instrumentisti nu se omoara cu firea sa se individualizeze prin cine stie ce momente de virtuozitate si nici chiar Edu nu mi se pare ca si-ar da sufletul la microfon, asa ca rezulta un album de vacanta, cintat din placere si cu relaxare si pe care tot la fel at trebui sa il luam si noi si sa-l ascultam.

Klawz Nota: 8