Ajattara se descrie ca fiind sunetul cosmarului primordial. Ma rog, ii cred pe cuvant. Apare inseamna “copil bastard”. Ii cred si cu asta si mi-am cam facut o idee, relativa, despre mesajul trupei. Asta pentru ca oricum n-am gasit nicaieri versurile traduse. Nefiind inca, sau poate nedorindu-se a fi mainstram, Ajattara canta in finlandeza si-s mandri de asta. Iar cei de la Spinefarm descriu versurile lor ca fiind de o poezie extraordinara si absolut lipsite de clisee. Ii cred pe cuvant din nou si ma apuc de ascultat. Finlandeza e singura limba de pe lumea asta care se inrudeste cu maghiara si nu inteleg nici una dintre ele, motiv pentru care, din versuri n-am fost in stare sa deslusesc 2 silabe legate care sa aiba vreun sens. Avand handicapul asta (si marturisindu-mi ignoranta), am lasat complet instrumentatia sa vorbeasca si am luat-o metodic cu prima piesa. Hurmasta mi-a adusa aminte de Venom sau chiar Samael (asa, pe la Ceremony Of Opposites). Raato mi-a inspirat Soulfly, dar senzatia mi-a trecut dupa intro si m-am intors la comparatiile anterioare. Si tot asa, pe la a 5-a piesa comparatia intre Ajattara si alte trupe a disparut din mintea mea. Am inceput sa compar piesele intre ele, doar, doar le-oi deosebi cumva. Cam greu sa faci asta. Atmosfera e cam aceeasi, ritmul si balansul identice de la piesa la piesa. Destul de putine lucruri care sa individualizeze o piesa in raport cu alta. Pasi Koskinen e clar un vocal decent (ca sa nu-l laud mai tare), n-am ce zice, poate si un textier minunat, dar Amorphis-ul fara el imi place si e foarte divers iar Ajattara cu el sub pseudonimul Ruoja e foarte foarte la fel. La fel cu cele anterioare (dupa cum zice gura targului, eu recunoasc ca nu le-am ascultat) si foarte la fel cu el insusi. Sunetul e bun, bine balansat, riffurile simpatice si ele, dinamica e ok dar mereu aceeasi, vocea, aceeasi si ea. Deh, productie finlandeza mai pura ca cea mai pura vodka. Tempo-ul insa m-a obosit cel mai tare, desi recunosc ca, paradoxal, uneori e foarte potrivit si probabil e unul din putinele lucruri care individualizeaza trupa. E cam ca o masina al carei motor nu poate mai mult si oricat o ambalezi, vitezometrul ramane intepenit undeva pe la 60 la ora, pe autostrada muzicii nordice, pe unde trec pe langa tine, mai-mai sa te zboare din calea lor, tir-urile cu sculele celor de la Cradle sau Dimmu. Si-i mai lipseste si un brizbriz la oglinda ceva, un abtibild, un spoiler or something… Orice incercare de solo probabil ca a fost reprimata drastic. Nu neaparat de solo, dar de orice altceva printre alternantele de strofa si bridge. E bun de album de rockoteca (cand 50% din public nu recunoaste piesa dar da oricum din cap). Si daca mesajul tot nu-l pricep decat foarte relativ, am parcat masinuta Ajatarra si-i mai pornesc motorul cand no-i avea altceva mai bun pe care sa ard gazu’. Ca-s mai chitros.
|
A fost acceptabil albumul, insa raman la preferatele mele, pe care le si recomand de altfel: Itse din '01 si Kuolema din '03. E atmosferic, e black, deci merge. PS: - ca sa citez de pe wikipedia - The band got its name from the Ajattara (or Ajatar) of Finnish mythology, which is an evil forest spirit.