We feel nothing and are nothing… We stand alone, pride does not die ne declara obsesiv vocalistul/chitaristul Judd Blake pe piesa care da titlul ultimului album de studio Nachtmystium. Grupul a luat fiinta in Chicago in 1999 si a pornit la drum ca o trupa de black metal primitiv, fiind puternic influentata de trupele norvegiene cult ale genului. In 2006, odata cu lansarea albumului Instinct: Decay, americanii au virat la 180 de grade, introducand in muzica lor masive influente stoner si psihedelice, fapt care a rezultat intr-o crestere semnificativa de cota pentru baietii din Chicago. Ruptura stilistica fata de sound-ul black metal original este cu atat mai evidenta pe Assassins: Black Meddle Part I (un titlu mai degraba ridicol, depasit in pretiozitate doar de numele trupei) care se doreste a fi o adevarata demonstratie de a experimenta si a darama bariere stilistice. Lucru foarte bun in teorie, doar ca, asa cum se intampla adesea, practica ne omoara. Daca Assassins: Black Meddle Part I nu ar incerca permanent sa ne arate ce nu este (adica un album banal de black metal) probabil ca ar fi fost un disc cu adevarat deosebit. Nachtmystium au cazut in propria capcana si par mai degraba preocupati de cum sa fie cat mai inovativi si avangardisti cu putinta, uitand sa compuna piese (cat de cat) coerente. Exista momente in care influentele progresive sunt bine integrate pe scheletul black metal (Assassins, Ghosts Of Grace), dar in rest fuziunea stilistica nu mai functioneaza, iar trupa (poate in lipsa de idei?) apeleaza la tot felul de artificii asa zis psihedelice, pentru a umple golurile. De altfel, discul sta sub semnul repetitiei (atat la nivel liric, cat si instrumental), iar absenta diversitatii este cu atat mai deranjanta la un album care se doreste original. Inteleg ca repetarea unor riff-uri sau versuri poate crea un efect halucinant, hipnotic, dar in cazul Nachtmystium acest procedeu pare sa mascheze lipsa de creativitate. Prestatia bateristului Tony Laureano (Nile, Dimmu Borgir, Brujeria, God Dethroned, etc.) salveaza adesea compozitiile, partiturile sale osciland intre blast beat-uri si ritmuri caracteristice stoner metalului. Trilogia Seasick din finalul albumului reprezinta fara indoiala un experiment interesant, dar care nu are nicio legatura cu restul discului. Daca Drowned at Dusk este o secventa doom, cu parti de chitara reusite, Oceanborne iese in evidenta printr-un duet extraordinar (dar din nefericire foarte scurt) chitara – saxofon, meritul fiind in principal al saxofonistului Bruce Lamont (Yakuza). Assassins: Black Meddle Part I nu este in esenta decat suma unor experiente, a unor piese in cautarea unui numitor comun. Este ironic sa vezi cum americanii de la Nachtmystium se straduiesc sa desfiinteze si sa ridiculizeze black metal-ul “primitiv” in ciuda evidentelor influente ale acestui gen in muzica lor. (+) partiturile de tobe, dorinta de a experimenta, unele pasaje, piesa Seasick Part II: Oceanborne (-) lipsa de coerenta, repetitivitatea, multitudinea de secvente puerile psihedelice
|
Comenteaza la: Assassins: Black Meddle Part I