KISS - Carnival of Souls: The Final Sessions

De mai multe ori am vrut sa scriu cateva vorbe despre discul asta. Stiu ca-i considerat de multi dintre fanii KISS drept unul dintre cele mai slabe discuri ale trupei, dar eu nu l-as pune in nici un caz in lumina asta. Ok, daca vorbim strict din punct de vedere al vanzarilor, albume precum Destroyer (1976) sau Lick it Up (1983) sunt de departe unele dintre cele mai de succes ale trupei, iar asta nu poate nega nimeni. Totusi, muzical vorbind Carnival of Souls: The Final Sessions, reprezinta una dintre cele mai bune ore de muzica lansate vreodata de catre KISS. Daca-mi permiteti comparatia, Carnival of Souls: The Final Sessions este un fel de "oaie neagra" a familiei. Dar e "oaia neagra" aia care e atat de buna in cat matura pe jos cu multe din "oile albe" fara sa fie nevoie sa faca cine stie ce efort.

Cu ocazia cronicii pe care am realizat-o pentru discul solo din anul 2010 al chitaristului Bruce Kulick - BK3, foloseam drept exemplu discul Carnival of Souls: The Final Sessions pentru a incerca sa demonstrez cat de tare si sub apreciat e Kulick. Nu voi relua cuvant cu cuvant ce am zis acolo. Nu are nici un sens. Insa voi spune doar ca Bruce Kulick este co-autor pentru 9 din cele 12 piese de pe disc, iar Stanley si Simmons au contribuit la 6, respectiv 5 dintre compozitii. Din punctul asta de vedere am putea spune ca-i un fel de Kulick & prietenii. Ma gandesc ca daca ar fi sa imbracam discul intr-o asftel de haina, poate nu ar mai fi asa de hulit de catre puristii KISS.

Nu mai bat apa in piua pe acest subiect si zic sa ne indreptam atentia asupra altor aspecte ale materialului. Imi aduc aminte si acum cum prin vara anului '98, la vreo jumatate de an de la lansarea albumului de fata, am reusit sa pun mana pe un exemplar pe caseta. Am dat peste un hard rock presarat cu destul de multe bucati grunge/heavy metal à la Alice in Chains. Un disc dinamic, cu atitudine. Un disc sincer si diferit fata de ceea ce a propus KISS in trecut.

Am ascultat de atat de multe ori piesele astea incat daca as fi pus sa aleg una sigura care defineste cel mai bine discul, zau ca mi-ar fi dificil. Hate are un soi de angoasa si aroganta tare de tot, iar Gene Simmons este fara nici un fel de indoiala cel mai potrivit pentru a interpreta partitura vocala pentru aceasta compozitie. Urmeaza apoi Rain si Master & Slave cu un Paul Stanley ce canta din toti plamanii. Piesa Childhood's End e o bucata tare de tot de hard rock nouazecist. Are nerv, are vana si suna doar cum in anii '90 ar fi putut suna. I Will Be There e un soi de balada à la Bon Jovi doar ca in loc de Jon Bon Jovi il avem pe Paul Stanley intr-o forma de zile mari. Mare parte dintre noi stim ca Jerry Cantrell de la Alice in Chains e fan KISS, ei bine, pe piesa Jungle arata mai mult ca pe orice alta compozitie ca si ei sunt fani Alice in Chains. Nu stiu daca dorit sau nu, dar ideea e ca suna binede tot. Piesa cu numarul 7 de pe disc este In My Head si este din acelasi film cu Hate avandu-l si de aceasta data pe Gene Simmons in rolul de solist vocal. It Never Goes Away e o compozitie intunecata, cu un atmosfera aparte, apasatoare unde Kiss parca incearca sa o coteasca catre doom. Seduction of the Innocent e o bucata cu un aer domol dar totusi imprevizibil si intr-un fel miserupist, ca un fel de Hank Moody in Californication. Plus ca are si un refren tare de tot:

"Everybody thinks there's always a reason
Need a reason to cry
You kiss the hand of the man for all seasons
And don't know why"

Urmatoarea compozitie de pe disc este I Confess. O combinatie interesanta de KISS cu Type O Negative. Stiu, veti zice ca-s destul de nehotarati baietii astia pe Carnival of Souls: The Final Sessions, dar daca incerci sa iei discul ca pe un intreg, lucrurile au un sens si o frumusete aparte. Penultima piesa de pe disc este In the Mirror, o bucata hard rock cu un usor iz funk. Iar ultima piesa de pe disc este I Walk Alone, singura piesa de pe disc pe care il putem auzi si pe Bruce Kulick in rolul de vocalist. Ar fi fost interesant de vazut ce s-ar fi intamplat daca dupa lansarea acestui material nu ar fi fost cazul sa mearga singur si sa continue cu KISS? Ok, Psycho Circus (1998) e tare de tot, dar daca tot nu au mers lucrurile dupa discul ala, ar fi fost interesant de vazut ce ar fi facut KISS alaturi de Kulick.

Sincer sa fiu, mi-ar fi placut mai mult directia asta decat directia aia disco din anii '80. Carnival of Souls: The Final Sessions e un disc atipic pentru Kiss, dar unul dintre cele mai reusite discuri din intreaga discografie a trupei. Are nerv, are metal, are grunge si chiar un strop de doom. Pacat ca nu-i mai apuca o nebunie si o criza existentiala care sa le deschida din nou apetitul pentru o muzica rock fara bariere.

H. Nota: 9