SAMAEL - Ceremony of Opposites

Tot ca o experienta personala, pot sa va spun ca atunci cand am citit cronica lui Tzugu, mi-a venit sa plang. Daca era vorba de parerea vreunui pokemon care a descoperit Samael odata cu accesibilul Reign of Light, intelegeam si treceam cu usurinta mai departe. Dar mi-a venit foarte greu sa cred ca unul din generatia mea poate fi atat de indiferent si detasat de albumul asta. Poate ca acum, dupa mai bine de 10 ani, cine se uita la el pentru prima data nu vede nimic special. Dar dati-mi voie sa va spun ca, atunci, cand Aurel Nedelcu l-a luat, inca fierbinte, de pe taraba lui Gombos din Romana si l-a pus pe urma in casetofonul de la mine din camera, ei bine, atunci ce mai revelatie a fost! Si nu numai pentru mine. Nu era seara in rockoteca sa nu rasune Baphomet's Throne si sa nu fie primita cu urale. Albumul asta a venit de nicaieri si a lovit napraznic. Pe cei care s-au gasit pe receptie la momentul oportun.

Prea marunta casa de discuri Osmose nu reusise sa faca prea mult pentru notorietatea lor pana atunci, dar e la fel de adevarat ca nici primul lor disc nu fusese tocmai sclipitor. Din fericire, inceputul relatiei cu Century Media a dus rapid la  momentul exploziei trupei, Ceremony of Opposites fiind primul dintr-o serie de succese atat muzicale cat si comerciale. Era perioada in care Century Media punea mana cam pe tot ce se ridica peste medie, Samael avandu-i colegi, la acea vreme pe Sentenced, Nevermore, Tiamat, Moonspell, The Gathering, Unleashed, Rotting Christ. Daca venea de la Century Media, era bun. Chiar si ei erau ceva mai naivi atunci, si nu puneau incasarile inainte.

Asa ca Ceremony of Opposites a avut toate conditiile si le-a valorizat din plin. A imbinat intr-un balans desavarsit intensitatea cu inovatia si tehnica. Pentru mine a fost si este, in continuare, un album perfect. Ideal gandit, compus, cantat si rupt din suflet. E adevarat ca eram intr-o perioada a adolescentei care mi-a permis sa rezonez la intensul sentiment de revolta care respira prin fiecare nota a fiecarei piese, si mai ales prin fiecare vers al fiecarei strofe. Dar e la fel de adevarat ca e un album puternic, chiar pasional as putea spune. E trait, degaja o stare, creeaza o dispozitie, te duce intr-o calatorie intunecata (black trip). Strict muzical, era ceva formidabil si din punctul asta de vedere. Ditamai clapele grandioase ca un acoperis de catedrala, incat lasau toti ce faceau si se adunau sa vada ce-i. Riffurile taioase se lipeau la fix pe tobele atat de precise, incat iti venea sa le masori cu sublerul. O interpretare de un nivel tehnic neobisnuit de inalt, avind in vedere ca Samael veneau din zona black metalului raw, adica mai din topor de felul lui. Fara solouri si fara ritmuri accelerate, ci tempouri medii si apasate care tocau marunt. Iar vocea, vai de mine, atata ura si venin scuipat peste microfon din rarunchi avea in ea, ca nici nu mai conta ce versuri proferiseste.

Toate astea au fost de ajuns incat sa puna pe jar populatia metalica, a carei reactie prompta i-a transformat intr-o trupa in voga, trimisa imediat in turneu peste ocean, ca sa-i bucure si pe fratii metalici americani. Bine, intre timp ne-am mai sofisticat cu totii, si ei si noi, asa cum este si normal. Dar Ceremony of Opposites a lasat o amprenta atat de mare pe discografia Samael si in metal in general, incat nu prea avem cum sa-l sarim sau ocolim asa usor.

Klawz Nota: 10

Ca experienta personala, pot sa spun ca am ascultat Samael ceva mai tarziu decat s-ar fi cuvenit. Primele doua albume nu mi-au spus nimic, iar dupa aia pur si simplu i-am incadrat la bau-bau fara rost si nu m-au mai interesat.Mai intuitiv decat mine, Admin a perseverat si mi i-a tot recomandat, vanzandu-mi fiecare nou album cu "bai, si-au schimbat stilul, pe bune, s-au schimbat". A reusit cu Eternal, si de atunci incoace Samael are in playlist-ul meu un loc mult mai bun. Retrospectiv pana la Ceremony of Opposites, e drept. Dar, ca in orice indatorire de serviciu, a trebuit sa ascult si primele doua opus-uri.

Tzugu Nota: 9