SEPULTURA - Dante XXI

Nu cred sa fi existat trupa in care plecarea liderului sa o afecteze atat de dramatic asa cum s-a intamplat cu Sepultura. Max Cavalera nu era numai vocalistul si figura emblematica a trupei, dar se confunda adesea cu numele Sepultura. Odata cu plecarea sa, brazilienii au pierdut si nenumarati fani, pentru care grupul nu avea cum sa mai fie ca inainte, indiferent cine ar fi fost adus ca nou vocalist. Nu putem insa sa nu apreciem ambitia celor ramasi in Sepultura de a continua, de a experimenta si de a lansa albume, chiar daca  aceste incercari s-au dovedit partial esecuri. Cel putin pana acum. Pentru ca acum, in martie 2006,  se deschide un nou capitol in istoria zbuciumata a grupului, intitulat sugestiv Dante XXI.

Albumul este unul conceptual si are la baza Divina Comedie a lui Dante. Astfel, discul este divizat in 3 parti, Iadul, Purgatoriul si Paradisul, fiecare sectiune fiind precedata de un intro instrumental.  Din punct de vedere liric insa, versurile folosesc unele concepte din opera lui Dante, dar la care se adauga elemente puternic ancorate in realitate, cu o pronuntata tenta sociala, asa cum ne-au obisnuit si pana acum brazilienii. 

Prima parte, %u201CIadul%u201D, este foarte agresiva si contine probabil cele mai brutale secvente compuse de Sepultura dupa plecarea lui Max. Thrash cu palide influente hardcore, cele 4 piese sunt demne de numele trupei. Mai mult, False are o sectie ritmica si unele riff-uri de chitara care amintesc pregnant de Territory (Chaos A.D.). O intoarcere catre radacini cum nu se poate mai inspirata, fara a cadea in capcana tentanta a reciclarii propriilor idei. Vocea lui Derrick suna foarte corect si se integreaza natural in ansamblul instrumental.

Incepand cu %u201CPurgatoriul%u201D, mai exact cu piesa Ostia, Sepultura dau frau liber experimentelor. Daca prima parte era dedicata in intregime furiei si brutalitatii, partea de mijloc a albumului rezida in combinatia dintre elementele metal si cele etnice. Apar acum in peisaj instrumentele traditionale, cu ajutorul carora poate fi redat cel mai bine balansul dintre agresivitatea metal-ului si exotismul influentelor tribale. Ostia este compozitia cea mai reusita a acestei parti secunde, cu o structura care pune foarte bine in evidenta contrastul dintre aceste elemente antagonice.

Intr-un final, dupa un periplu de 5 piese prin %u201CPurgatoriu%u201D, ascultatorul ajunge in %u201CParadis%u201D, sectiune careia brazilienii i-au dedicat doar o piesa. Dar ce piesa! Complet diferita de celelalte compozitii incluse pe album, Still Flame incepe intr-o pura maniera etnica, continua halucinant printr-un duel melancolic intre viori si percutie pentru a exploda in final cu ajutorul chitarilor. O compozitie inedita, care demonstreaza capacitatea brazilienilor de a crea muzica buna si in afara genului metal.

Primul lucru care i se poate reprosa lui Dante XXI este durata, foarte redusa, mai ales in cazul unui album conceptual. De multe ori am simtit nevoia ca unele piese sa fie mai elaborate, pentru ca exista idei care par sa nu fi fost exploatate suficient. Calatoria prin Divina Comedie a celor de la Sepultura ar fi putut fi chiar impresionanta daca nu ar fi aparut senzatia ca detaliile au fost neglijate. Exista unele semne de intrebare si in ceea ce priveste productia, care ar fi trebuit dupa parerea mea sa fie mai clara. Probabil ca s-a dorit intentionat un sound mai brut pentru a reda cat mai bine latura thrash a pieselor, dar rezultatul final este discutabil. Totusi, in ciuda acestor neajunsuri, Dante XXI este de departe cel mai reusit album Sepultura de cand Derrick Green face vocea acestei trupe, fapt care ne incurajeaza sa credem ca Sepultura pot redeveni ceea ce au fost odata.

Dragos P. Nota: 8