STEEL ATTACK - Diabolic Symphony
FORMAT: CD DATA APARITIEI: 21.04.2006 CASA DE DISCURI: Massacre Records 9.0
NOTA METALFAN: 8.7
NOTEAZA ALBUM: 2 voturi
Top 2006: #40 |
Steel Attack Componenta: Ronny Hemlin - voce John Allan - chitara Johan Jalonen Penn - chitara Anden Andersson - bas, voce Tony Elfving - tobe |
TRACKLIST: 01.Diabolic Symphony02.Dead Forever03.Shallow Seas of Hatred04.Dreaming05.Embraced By Fear06.Invisible God07.Sanctimonious08.Haunting09.Show Me The Way10.Winter Hell11.I Bow my Head In Shame12.The Other Side |
N-as fi crezut ca baietii astia care s-au pornit in 1999 sa readuca in actualitate heavy-speedul melodic combinat cu cel epic (adica sunau ca un fel de Helloween cu Manowar) vor ajunge asa departe. Cind zic departe nu ma refer la faptul ca deja sunt la albumul cu numarul cinci si la a treia casa (nu chiar mica) de discuri, ci vreau sa zic ca ceea ce se aude pe Diabolic Symphony depaseste cu mult asteptarile pe care le-as fi avut de la ei, chiar daca topaiam de voie buna cind ascultam primul lor album. De fapt, e normal ca Steel Attack sa fie o alta trupa astazi, pentru ca… chiar este: din componenta de acum sapte ani a mai ramas doar chitaristul John Allen. Deci acesta este noul Steel Attack. Diabolic Symphony da o noua interpretare sintagmei heavy riffing. Ea devine aplicabila acum si pentru metalul melodic si inca intr-un mod foarte convingator: de la coada la capat veti fi supusi unui asalt de chitare si pedale duble, asezate pe diferite ritmuri si viteze, uneori dublate de clape bombastice. Riffuri hotarite si inteligente care odata ce-ti intra in cap, greu mai ies. Foarte solide sunt toate piesele, variate si cu schimbari de ritm dar inchegate si cursive, agresive dar raminind melodioase. Cind mai speed, cind mai doomy, sau chiar thrashy, apasat si leganat, dar mereu bine legat, attackul de otel e fara fisura. Cind zic doomy nu vreau sa zic lent, desi imi aminteste de Candlemass, dar mai ales vreau sa descriu acea atmosfera specifica trupelor suedeze, neguroasa asa si grea, dar totusi melodica, pe care ati mai auzit-o si la Evergrey si la Tad Morose, de exemplu. Sa nu credeti ca daca am amintit doua-trei nume de trupe, gata, v-ati lamurit cum cinta Steel Attack pe albumul asta. Nu, e ceva destul de diferit si destul de personal. Chitarele isi vira solisticile peste tot unde gasesc un loc neocupat, si din cind in cind, in punctele esentiale rasar niste clape foarte destepte, desi in trupa nu este nici un clapar cu norma intreaga. Vocalul Ronny Hemlin gaseste timp sa se ocupe si de clape, dupa ce ca face niste partituri de voce impresionante: imi aminteste vag de cineva dar nu imi dau seama de cine, asta trebuie sa insemne ca are un timbru si un mod de a-l folosi originale: ragusit la mijlocul distantei intre melodie si agresivitate, adaptindu-se perfect fiecarui moment (v-am spus deja ca muzica e variata), dar pastrind senzatia de forta pe care o degaja intreg albumul. Si liniile melodice par ciudate la inceput, dar devin din ce in ce mai catchy cu fiecare ascultare. Mare vocal. Problema este ca in afara de Dreaming, pe care am retinut-o de la a doua ascultare, piesele iau ceva timp ca sa se impuna. Clar, odata ce au pus un picior in prag, intra peste tine ca vijelia, pentru ca muzica este excelenta: bine asezata, puternica si, totusi, destul de sofisticata. Si este ceva ce, pe mine unul m-a tinut aproape de album, chiar daca nu m-a dat pe spate de la prima ascultare. Ceva ce dadea impresia ca e mai mult decit pare la prima vedere. Mare album.
Klawz Nota: 9
|
Comenteaza la: Diabolic Symphony