IWRESTLEDABEARONCE - Hail Mary

Late for Nothing va rămâne în istorie ca primul LP Iwrestledabearonce pe care a cântat Courtney LaPlante, sau nu va rămâne în istorie deloc. Ultima variantă e ceva mai probabilă. Vreau să spun că LfN nu s-a remarcat prin nimic altceva decât prin faptul că Courtney a înlocuit-o pe Krysta Cameron. Propriu-zis nu s-a remarcat nici măcar prin asta, căci pe cine interesează până la urmă schimbările de componență din Iwrestledabearonce. Bine, pe Late for Nothing a apărut și Steve Vai preț de o melodie. Nu-i nimic, pe Hail Mary apare Eddie Hermida (v. Suicide Silence). Diferența dintre cele două colaborări e că cea cu Steve avea sens, pe când cea cu Eddie n-are. Cu toate astea, per total și în ultimă analiză – și ca să nu țin pe nimeni în suspans – Hail Mary mi se pare un album mai bun decât Late for Nothing.

Nu m-aș lua totuși cu nimeni la bătaie pe tema valorii comparative a ultimelor două discuri Iwrestledabearonce. Pentru că Iwrestledabearonce este în esență o formație nesemnificativă. Una care va dispărea fără să lase nici o urmă. Există însă pe lume trupe și mai lipsite de sens decât IWABO și mai scriem și despre alea așa că wtf. Oricum, înlocuirea Krystei cu Cameron n-a fost o idee bună. În ceea ce făcea Krysta exista încă o doză de nebunie autentică, în timp ce Cameron doar cântă. Mai precis, urlă, mârâie, hârâie și cârâie. Dar mai și cântă uneori. Când situația o cere. Pe Hail Mary asta se întâmplă destul de rar. Prima melodie apare în Green Eyes, iar pentru a doua trebuie să aștepți până la Your God Is Too Small, care e deja ultima piesă. În rest, Hail Mary e un LP dur. Dur și monoton. În Remain Calm există ceva efecte electro, iar în We All Float Down Here puțină improvizație jazzistică la bas, dar cam atât. Man of Virtue e o piesă făinuță totuși, iar Doomed to Fail, Pt. 2 amintește măcar, prin elementele ei pop, de tinerețile nebunatice ale trupei.

Apropo tinerețe. Schimbarea Krystei putea fi fără îndoială considerată un semn al dorinței de „maturizare” a formației, dar pe vremea albumului LfN lucrurile nu erau încă foarte clare. Acum sunt. Cum dracu poate un disc IWABO să se cheme Hail Mary? Sau să aibă o copertă care arată ca și cum ar fi fost furată de la Dark Tranquillity? Unde sunt apoi titlurile de genul Tastes Like Kevin Bacon sau Deodorant Can’t Fix Ugly? Noul LP începe cu Gift of Death și se termină cu Your God Is Too Small. Iar noul Iwrestledabearonce sună cam cum își închipuie niște tineri americani că ar trebui să sune o trupă ultraserioasă de grind-metalcore ultratehnic. Steven Bradley și Mike Stringer freacă la chitări fără nici o milă (și fără nici o considerație pentru sănătatea mentală a ascultătorului), iar cei doi Mike (Ricșa și Montgomery) cântă ca niște studenți ai Academiei de Înalte Studii Ritmice.

Nu calitatea muzicienilor reprezintă desigur problema formației, ci pericolul pierderii complete a personalității. Ca ansamblu artistic avangardist Iwrestledabearonce nu a fost niciodată ușor de luat în serios, dar, așa, ca o Melt-Banana în variantă pop-adolescentină, trupa avea un oarecare farmec. Încă nu și l-a pierdut complet, de altfel, dar e pe cale s-o facă. Hail Mary mi se pare cu toate astea mai bun decât Late for Nothing pentru simplu motiv că albumul din 2013 era unul perfect repetitiv, iar pe cel de anul acesta băieții (și fata) au încercat măcar să facă ceva nou. Tare mă tem însă că pe termen lung nebunia asta cu metodă nu va funcționa pentru Iwrestledabearonce.

Gabriel Szünder Nota: 8