STEVEN WILSON - Hand. Cannot. Erase

I-a luat lui Steven Wilson șapte ani, dar până la urmă a reușit. Să scrie un album de Roger Waters adică.
Afirmația de mai sus nu e totuși decât parțial corectă. Deși cine ar putea să-l condamne pe Wilson dacă ăsta ar fi fost de fapt scopul ce și l-a propus? Să scrie un album de Roger Waters adică. Waters e în ultimă instanță mai mult decât un muzician, e propria lui metaforă, e simbolul posibilităților (ne)limitate ale rockului. Și e cât se poate de evident că atât ambițiile artistice, cât și imaginația muzicală a lui Wilson se înscriu în paradigma oferită de opera lui Waters. Noul LP solo al lui Steven poate fi și el judecat din aceste două perspective. Hand. Cannot. Erase e, pe de o parte, un album uluitor de bogat – din toate punctele de vedere: melodic, instrumental, textual etc. - dar el poate fi văzut în același timp și ca un produs tipic al curentul retro-prog actual, care parazitează atât de vesel și de inutil gloria apusă a anilor șaptezeci.
Orice am crede despre valoarea LP-ului, fapt e că Steven a lucrat (din nou) cu câțiva dintre cei mai mari muzicieni în viață. Prezența pe același disc a lui Guthrie Govan, Marco Minnemann și Adam Holzman reprezintă în continuare un eveniment, chiar dacă cei trei au cântat împreună și pe The Raven That Refused to Sing. Theo Travis apare și el pe lista „personalului”, dar rolul lui este mult mai modest decât pe TRTRTS. Printre invitații-surpriză se numără Chad Wackerman, baterist californian cunoscut pentru colaborările sale cu Frank Zappa și Allan Holdsworth, respectiv cântăreața israeliană Ninet Tayeb. La înregistrări au mai contribuit The London Session Orchestra, prin secțiunea ei de coarde, și „Schola Cantorum”, celebrul (în unele medii) cor liturgic de băieți al instituției catolice de învățământ Cardinal Vaughan Memorial School.
Sigur, toate acestea ar putea fi puse pe seama megalomaniei lui Steven Wislon. Citind de exemplu lista instrumentelor folosite de acest detașament de muzicieni poți avea impresia că LP-ul pe care a vrut Steven să-l egaleze nu a fost The Wall, ci taman Pet Sounds sau Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band. Dar chiar dacă ar fi așa, există ceva emoționant în ambițiile clasicizante ale lui Wilson. Hand. Cannot. Erase poate fi considerat un act de sfidare la adresa cinismului ce domnește suveran peste scena muzicală de astăzi și, da, există un element de măreție în chestia asta.
Geniul lui Steven Wilson poate fi surprins în faptul că, deși Hand. Cannot. Erase se bazează pe un input muzical imens, albumul nu dă pentru nici un moment senzația de exces. Steven nu permite ca virtuozitatea instrumentală a participanților să-i împovăreze compozițiile, consecința fiind că această paradă impresionantă de talent nu se transformă niciodată într-un carnaval al exhibiționismului. Apoi, cu toate că se mișcă pe un registru stilistic deosebit de variat, rockul șaptezecist fiind întrețesut cu elemente jazz și electro, melodii pop, riffuri heavy metal și multe altele, Hand. Cannot. Erase este o operă perfect unitară. Și intens dramatică. Indiferent că e vorba de un cântec eteric ca Perfect Life, care funcționează foarte bine și pe cont propriu (v. videoclipul), sau de o compoziție grandioasă ca Ancestral, valoarea fiecărei piese e dată inclusiv de poziția pe care o ocupă în cadrul ansamblului. Mă rog, cam așa ar trebui să arate orice album conceptual, dar contraexemplele sunt mult prea numeroase pentru a merita amintite. În ce privește, în fine, concepția LP-ului, trebuie spus că Steven este un poet suficient de talentat pentru a nu reduce la kitsch o temă atât de gravă ca viața și moartea lui Joyce Vincent.
N-aș vrea să cad nici eu în kitsch – și nici nu sunt un adept al cultului lui Steven Wilson – dar Hand. Cannot. Erase e o operă de artă în toată puterea cuvântului.

Gabriel Szünder Nota: 10