PARADISE LOST - In Requiem

Iconian Times

Al 11-lea album de la Paradise Lost. De la neintelesii, apoi adulatii, apoi controversatii, apoi neintelesii Paradise Lost.
Dupa predecentul opus auto-intitulat, toata lumea a sperat ca englezii se intorc la radacini. Nu neaparat la radacinile de pe Lost Paradise sau Gothic, ci mai degraba pe la Shades Of God si Icon - incontestabil albumele lor de mare succes pentru publicul metalic.
Ei bine, dupa cum spune si titlul, n-au sapat chiar pana la radacinile din era Shades..., ci s-au oprit mai degraba la Draconian Times si au mai dat vreo 2-3 tarnacoape pana au descoperit ceva din Icon.
Piesa de deschidere m-a lasat masca (in mod placut), pentru ca are si un intro gen Icon, si o continuare unde Holmes revine la vocea guturala si frumoasa de pe vremuri. Are chiar si lamentarea aia implicata, pe care a abandonat-o la un moment dat in favorea unei voci clare si reci a la Depeche Mode (sau Joy Division, daca va e mai usor sa acceptati comparatia:).

Ash&Debris e mai ritmata, dar riff-urile nu mai aceeasi forta si as zice ca ne-am dus deja catre Draconian... Oricum, vocea de pe strofe continua in aceeasi nota placuta pentru vechii fani, dublata de un cor barbatesc ce da si mai multa greutate. Plus un solo tanguitor care a devenit deja trade-mark-ul lui Macintosh.
The Enemy e catchy, incepe cu o voce feminina si riff-uri doom si continua binisor, dar am senzatia ca treneaza la un moment dat, de dragul... nu stiu cui.

Praise Lamented Shade ma deranjeaza, pentru ca are vocea aia pe care Holmes a folosit-o si in concertul de la Bucuresti - nici aia de Shades..., nici aia clara de Dave Gahan. Timbrul ala usor gutural, dar cu mai multe inalte, pe care el oricum nu le duce prea bine. Pe de alta parte, piesa o tot o trenare fara oscilatii mari.

Requiem imi place mai mult, mai ales la strofe si la ruperile de ritm de pe parcurs, e mai pe dura si iti ramane in cap; ma rog, din cand in cand iarasi vocea aia... nu mai insist, pana la urma e bine.

Unreachable are un touch de industrial si iar clapa aia prezenta pe Host&compania, iar Prelude To Descent merge inapoi pana la un fel de Draconian diluat. Fallen Children are pasaje mai dure si un refren care iti ramane in cap, dar o cam arde in acelasi stil; apropo, nici cu solo-urile nu prea se omoara toate aceste trei piese.

Beneath Black Skies ne da un Holmes mai in genul lui Andrew Eldritch de la Sister of Mercy la strofe, ceea ce face din melodia asta una mai deosebita, un goth mai la obiect. Sedative God e o combinatie intre riff-uri apasate si noua voce Holmes, insa deja m-am obisnuit (la a 2-a ascultare:) si pe ansamblu a fost ok - mai ales ca si solo-ul a fost cat de cat un solo.
Your Own Reality fuge iarasi catre un dark/goth demn de One Second (sau Believe In Nothing - voi decideti). Sau fuge catre Depe Mode direct - hi, hi :)

Concluzii? Perfect pentru fanii Draconian si probabil si pentru cei ai albumelor care au urmat. Inca greu de digerat pentru fanii Shades... si Icon. Pe mine m-a incurajat pe alocuri si m-a dezamagit in altele. Acum aveti doua interpretari:1) optimista: PL combina mai multe chestii de pe diverse albume, insa mai fac un pas catre radacini; 2) pesimista: PL nu sunt inca decisi de fac - testeaza piata.

Eu cred in cea de-a doua si de aceea vine un 8 care penalizeaza ceea ce eu cred ca e indecizie, nu neaparat experienta acumulata. Repet, nu e neplacut la ascultare, dar ce dreaq... au scos 11 albume destul de diferite, ar trebui sa stie ce vor de la viata. Fanii Draconian&co au tot dreptul sa-mi dea un topor in cap sa sa scrie cu sange un 9 sau un 10, dar imi tin parerea.

Tzugu Nota: 8