ATHEIST - Jupiter

Ok, deci am pile la Atheist si inca de prin august stiam deja cantecele acestui album pe dinafara. Atheist este trupa mea de suflet. Un colectiv de muzicieni extraordinari, dar si oameni de o calitate superioara. Cand o trupa favorita lanseaza un nou album dupa multi ani in care s-au petrecut multe schimbari (deseori multi din muzicienii de metale extreme din trecut abordeaza alte directii muzicale cu cat inainteaza in varsta, sau pur si simplu se lasa de muzica de tot), auditia albumului reprezinta o perioada de timp foarte delicata pentru ca urechile si creierul fanului sa proceseze muzica asa cum trebuie. Cam ca atunci cand esti in masina cu cineva beat la volan, care se tot uita la tine si zice “Hai ma, ai incredere in mine, nu-i asa?” in timp ce trece pe rosu; ai tendinta de a propti piciorul cu fermitate in locul unde se afla frana la sofer. Ei bine vreau sa spun ca aceasta senzatie a fost foarte putin prezenta cand a venit vorba de noul album Atheist. Stiam ca va fi bun, dar nu stiam ca va fi asa de bun.

17 ani. Atatia ani au trecut de cand Atheist au scos ultimul album. Si daca analizam mai detaliat situatia de atunci, al treilea album Atheist este deseori considerat oaia neagra a discografiei Atheist. Un fel de Portal pentru Cynic. Conceput, inregistrat si finalizat in doar 6 saptamani. Cu toate acestea, Elements suna al naibii de bine si de original, chiar daca sunetul e ciudat. Era clar ca daca o trupa precum americanii din Atheist si-ar fi incetat activitatea discografica, ar fi fost cu un album precum Elements. Adica… in ce directie s-o mai iei dupa un asemenea album? Deja era o muzica noua care a stabilit o granita pentru metal-ul extrem, trupele care au venit dupa aceea puteau sa munceasca ani buni pana sa ajunga la o asemenea reusita. Ei bine, unele au reusit, iar metal-ul de natura tehnica a devenit la moda, asa ca era timpul sa vina “gradinarul” (Atheist) sa vada ce a crescut din semintele sale, sa ingrijeasca in continuare ce a reiesit si eventual sa planteze altele noi. Asta s-a intamplat cu Jupiter. Veni Vidi Vici. Au venit, au vazut si au cucerit inca o data.

In primul rand, un aspect care va lovi urechile ascultatorilor din prima este calitatea productiei; de sunetul acestui album s-a ocupat Jason Seucof (Trivium, Chimaira, Lamb Of God, DevilDriver, Capharnaum) asadar, ne putem astepta la cel mai modern sunet pe care il poate avea o trupa de metal in zilele acestea. Chitarile sunt inundate in distors dar nu si in prost gust. Sunetul chitarelor are “codita” fiecarei atingeri putin mai lunga decat pe albumele precedente, batand putin spre un sunet de black metal, dar acest lucru nu reduce deloc din claritatea lor. Se pot intelege notele cu usurinta. Melodia chitaristica este sesizabila fara mare efort. Solo-urile poate nu sunt la fel de inspirate ca pe “trilogia” Atheist de la inceputul anilor ’90 (am inteles ca unele solo-uri de pe album au fost cantate chiar de Jason Seucof) dar sunt interesante oricum. Chris Baker isi afirma deja stilul propriu pe acest album, daca a lasat loc de indoiala pe debutul trupei Gnostic. Cat despre J.T., newcomer-ul tanar din Gnostic si Atheist… jos palaria. Din cauza unor diferente de natura financiara intre Tony Choy si restul trupei, bass-ul a ramas neinregistrat pana la doar 2 saptamani inainte de inregistrarea albumului. Asa ca Jonathan Thompson, noul chitarist ritmic, s-a apucat imediat sa conceapa bass-ul pentru piese si daca il auziti pe inregistrari… nu va veti putea da seama daca J.T. este la origine bassist sau chitarist, pentru ca le manuieste pe ambele intr-un mare fel. Felicitari, J.T. a dovedit prin acest lucru ca isi merita locul in Atheist. Si dupa ce este extrem de greu pentru oricine sa tina pas cu tobarul Steve Flynn, nici nu canta cu pana la bass!

La sectia tobe mi-e greu sa fiu obiectiv pentur ca Steve Flynn este bateristul meu preferat. Steve Flynn este motivul pentru care am ascultat si Gnostic si noul Atheist fara teama ca nu-mi va placea. Steve Flynn e magic. E un magician cu doua baghete magice, marca Vater. Steve Flynn are un borcan fictiv cu ritmuri si breakuri originale puse la murat, scotandu-le la iveala pe albumele pe care e prezent. Nu exista o fractiune de secunda in care Steve Flynn dezamageste. E genul de tobar care poate face cu usurinta ce fac alti tobari, dar nu si invers. Se vede ca este un membru cheie si poate chiar cel mai important al trupei, deoarece muzica se invarte in jurul tobelor sale. Il auzi pe Steve Flynn la tobe si stii ca este Steve Flynn. Il auzi pe Derek Roddy la tobe… si nu stii sigur daca e el sau George Kolias, Gene Hoglan sau Pete Sandoval. Steve Flynn este o forta mult prea subapreciata a muzicii. Evident nu da tot ce poate pe acest album, dar acest lucru este chiar mai greu pentru el: sa se abtina dintr-o explozie perpetua de bete in favoarea mentinerii unui groove general care domina albumul. Toba lui Steve Flynn de pe acest album poate fi caracterizata foarte bine printr-un termen: cu clasa.

Iar vocea lui Kelly Shaefer este, alaturi de a lui John Tardy (Obituary) si poate Chuck Schuldiner (care in mod misterios a inceput s-o ia tot mai in sus ca sa semene cu cea a lui Shaefer, Schuldiner fiind mereu gelos pe Atheist, dar asta e alta poveste…), printre cele mai originale voci ale stilului Death Metal, daca nu ale intregului curent de extreme metal. Insa la fel ca John Tardy, vocea lui Kelly nu s-a schimbat aproape deloc din anii ’90. Ba dimpotriva, pe-alocuri putem auzi elemente noi ale vocii sale, insa in mare acesta pastreaza acelasi timbru vocal demential care presara albumele din trecut cu o nebunie iesita din comun ce ne-a facut sa iubim aceasta trupa. E ca si cum cineva i-a scos plamanii acum 17 ani, i-a criogenizat, si i-a scos din nou acum ca sa inregistreze vocea pentur noul album Atheist. Asadar vocea este mai fresh ca niciodata, ba chiar pot spune ca s-a auto-depasit. Nici versurile nu dezamagesc deloc, acestea detinand o atitudine aproape punk fata de religie si alte aspecte legate de aceasta.

O mica descriere a cantecelor. Dar mica de tot: prima piesa incepe cu un riff asemanator genului mathcore, dar care totusi ii distinge si dupa primele cateva secunde deja iti poti da seama ca suna a Atheist, si ca Atheist s-au intors mai in forta ca niciodata. O piesa violenta si ghidusa, plina de breakdown-uri inteligente si riff-uri brutale. A doua piesa, probabil preferata mea, are genul acela de inceput mai lent, dar implicit mai heavy. Notele grave accentueaza greutatea piesei iar complexitatea structurii este pentru plictiseala cum e usturoiul pentru vampiri, kryptonitul pentru Superman sau, cum spunea Chris Rock, cititul pentru negri. A treia piesa incepe cu riff-ul principal al melodiei Rush “YYZ” la un ritm mai accelerat si este plina de riff-uri care te iau mereu prin surprindere. A 4-a piesa incepe cu un scurt intro la contrabass (cantat de fiul lui Kelly Shaefer, Timmy) dupa care intra in restul melodiei foarte balansate. A cincea capteaza atentia din nou din prima cu un riff care pare nou pentru Atheist, dar tobele rezolva si linistesc instant ascultatorul, asigurandu-l ca e vorba de aceeasi trupa. Un riff-uri jucause si inteligente, la fel ca titlul (Shaefer vroia sa boteze albumul “Jesus Fucking Christ” initial, asa ca a transformat aceasta denumire controversata in numele unei piese, schimband niste litere ca sa nu se inteleaga din prima). A sasea piesa incepe cu un riff á la King Crimson si aduce cu muzica de pe Elements. A saptea piesa are un inceput foarte death/black metal, rezolvat evident din nou de interventia tobelor, transformand piesa intr-un balans intre brutal death metal si ritmuri latine (avem parte si de un breakdown asemanator cu King Diamond pe “Arrival”). Ultima piesa incepe cu alt riff ciudat pentru Atheist, similar cu situatia melodiei “Faux King Christ”.

Albumul are in sfarsit, dupa parerea mea, parte de sunetul pe care si l-a dorit trupa de-a lungul anilor, deoarece in sfarsit se pot auzi aproape toate detaliile de tobe ale lui Flynn iar chitarele au greutatea dorita si necesara pentru vremurile curente. Totul suna foarte 2010. Este un album puternic…si cand te gandesti ca e si come-back dupa 17 ani, realizezi ca in continuare nimic nu le sta in cale celor din Atehist. Singurul repros este ca durata este de nici 35 de minute. Iar cantecele curg asa de elegant incat nici nu-ti dai seama cand se termina.

Matei T. Nota: 9.5