HELLOWEEN - Keeper of the Seven Keys - The Legacy

Helloween nu e o trupa chiar comoda pentru fani. Asta e si motivul pentru care albumul asta se vede recenzat atit de tirziu de la aparitie. Nu l-a vrut nimeni pina acum, si eu abia acum il vreau. Dupa ce m-am convins ca Helloween este astazi o trupa, in sensul intreg al cuvintului, poate mai mult decit a fost vreodata. Dupa atitea schimbari de componenta si de directie, e cam greu sa mai tii pasul cu ei. De exemplu, pe parcursul ultimelor trei albume au schimbat patru tobari. Abia retii numele unuia, pac, apare altul. Si abia l-au gasit pe al cincilea si s-au aruncat la o intreprindere temerara: sa traga un pod peste timp, o paralela cu cel mai frumos moment din istoria trupei, adica cel mai bine vindut album si cel mai iubit de fani. Atit de iubit, incit a devenit de neatins. Riscant, foarte riscant. Ce vor pierde si ce vor cistiga, asta o sa vedem in timp. Hai sa ne vedem de recenzia noastra.

Avem doua discuri, fiecare de 38 de minute. De ce nu unul singur? Din motive legate de concept si din motive de ambitie. De ambitie, pentru ca au vrut ca primele doua Keepere sa le scoata pe un dublu cd, si pe atunci nu s-a considerat ca merita. S-a dovedit mai tirziu ca ar fi meritat, asa ca acum sunt oarecum indreptatiti sa se razbune, ca sa zic asa. Din motive de concept, pentru ca la nivelul versurilor, albumul continua povestea Keeperelor, Ala Rau' revine pe pamint ca sa ne incurce iar planurile si sa ne fure cheile. Asa ca fiecare disc incepe cu cite o piesa complexa, de peste zece minute, stilpii pe care se sprijina conceptul. Restul pieselor se incadreaza tematic in subiectul asta, fara sa urmeze vreo cronologie sau fir epic strict. Printre ele sunt vreo trei cu a caror lipsa m-as fi impacat mai bine decit cu prezenta lor pe acest album. Mrs God, Do You Know What You're Fighting for si Get It up puteau fi lasate pentru vreun single, EP sau B-side si albumul nu ar fi pierdut la altceva decit la minutaj. Probabil ca de-asta a au fost totusi pastrate. Ce sa mai zic. Nu mai zic nimic. Nu ma supar, ca imi sunt dragi.

Restul acuma. Avem deci, doua piese care corespund clasicelor Halloween si Keeper of the Seven Keys, cel putin ca lungime. Muzical vorbind, nu am de gind sa vorbesc. Adica sa le compar. King of a 1000 Years si Occasion Avenue trec prin multe schimbari de ritm, leaga cursiv intre ele linii melodice frumoase si inglobeaza coruri si clape, vorb'aia bombastice, ce-ar fi neamtu daca n-ar fi bombastic, si manifesta usoare alunecari spre progressive. Prima e scrisa de toti membrii trupei si pare parca mai inchegata si mai legata, plus ca fiecare instrumentist are partea lui solistica. Asa cum este de asteptat si cum ne dorim cu totii, ca altfel nu am mai fi aici, eu scriind si voi citind, solourile de chitara sunt multe si lungi. Si, din fericire reusite, Sascha nu numai ca e destul de greu incit sa tina balanta in echilibru, dar are un stil bine definit si personal, astfel incit dialogurile chiar sunt dialoguri, fiecare chitara are glasul ei. Ca tot sunt la Sascha, sa ma refer si la cele doua compozitii ale sale, Invisible Man si Pleasure Drone, piese balansate, cu o usoara tendinta prog si cu refrene si solouri bune, Sascha reuseste sa fie mai expresiv decit colegul sau pe pasajele mai lirice.

Ia sa vedem ce face Weiki. In afara de faptul ca tine inca trupa la un loc, ceea ce nu e putin lucru, a adus si el trei piese, dintre care pe doua mai bine nu le aducea, dar pe a treia chiar a nimerit-o: Born on Judgement Day e o piesa tipica Helloween, viteza, melodie si solouri cit cuprinde, nici nu iti trebuie mai mult cind totul e la locul lui. Nu am stat sa numar, dar am impresia ca Weiki i-a lasat mai mult loc lui Sascha pe solouri, nu stiu cum ar fi fost daca ar fi tinut sa iasa el mai mult in fata, dar stiu ca e foarte bine cum a iesit asa.

Ce face Deris? In general bine. Voce ok, fara surprize nici placute, nici neplacute. In schimb, surpriza apare cind citim autorii pieselor si constatam ca numele lui apare in parantezele de dupa sapte piese, printre care si Occasion Avenue. Great job, man! Cind compune singur, tendinta lui este aceeasi ca si pina acum si il trage inspre zona hard rock, piese simple cu bazate pe linii vocale catchy (Come Alive, Light the Universe, The Shade in the Shadows), iar cind face echipa cu Gerstner si Grosskoph se adapteaza stilului lor, mai balansat, cu ritmuri mai variate (Gerstner - Silent Rain) sau viteza melodioasa ca pe timpuri dar care suna modern (Grosskoph - My Life for One More Day).

Concluzia care se impune: un album variat, dar totusi unitar, cu bune si rele, dar mai mult bune, care confirma un chitarist foarte bun, Sascha Gerstner, si care mie unuia, imi arata o trupa care se impaca cu trecutul si e gata sa-l lase sa se odihneasca. Sper.

Klawz Nota: 9