IRON MAIDEN - Killers

Cei de la Iron Maiden au avut parte de unul dintre cele mai frumoase debuturi din istoria muzicii rock, si asta in ciuda faptului ca nu s-au investit foarte multi bani in primul lor disc, aparut in 1980. Chiar si asa, un an mai tarziu, avea sa se produca o schimbare destul de consistenta, atunci cand diferenta dintre Iron Maiden si Killers in materie de tehnologie audio era una evidenta, in favoarea celui din urma. Desigur, aici avem mai multe aspecte care au dus la obtinerea acestui rezultat, iar primul, si cel mai important dintre ele, a fost aducerea unui inginer de sunet cu vechi state de servicii, in persoana lui Martin Birch (Fleetwood Mac, Deep Purple, Black Sabbath etc). In plus, a contat foarte mult si venirea lui Adrian Smith, un chitarist extrem de calculat, care l-a inlocuit Dennis Stratton - acuzat fiind de Steve Harris ca nu se situa pe aceeasi lungime de unda cu restul trupetilor.

 

Killers imi pare acel tip de album “rebel”, facut fara absolut nici un fel de compromis, in care au fost imbinate mai multe genuri muzicale, precum heavy metal, punk si progresiv, adica un amestec pe care nici o alta formatie existenta atunci nu il mai folosise inainte. Din acest motiv, consider ca prin atitudinea primelor doua albume, cei cinci londonezi au dat tonul acelor trupe din Statele Unite ce la jumatatea anilor ’80 aveau sa introduca in metal si alte sonoritati mai putin acceptate de catre adevaratii fani ai metalului traditional. Si aici ma refer la formatii ca Suicidal Tendencies, Red Hot Chili Peppers, Corrosion of Conformity, Faith No More si altele, care nu stiu cat de influentate au fost de muzica acelui Iron Maiden din perioada Paul Di'Anno, insa cu siguranta l-au avut ca punct de reper atunci cand au ales sa imbine metalul cu hardcore, punk, rap, alternativ sau funk.

 

In acele vremuri Iron Maiden era inca in underground, iar Steve Harris a tinut cu orice pret sa iasa de acolo pentru a cuceri intreaga scena heavy metal. Totusi, singurul impediment in calea succesului a fost chiar Paul Di'Anno, care, pe langa faptul ca era reprezentantul punkului in trupa (lucru cu care Harris nu a fost niciodata de acord), avea si o viata personala destul de tumultoasa, din cauza careia s-au anulat nu mai putin de noua concerte ale respectivului turneu de prezentare. In cele din urma, plecarea lui Di'Anno avea sa se realizeze chiar in timpul lui "Killer World Tour", atunci cand Bruce Dickinson i-a luat locul in formatie, devenind ulterior acel factor fara de care heavy metalul ar fi fost, probabil, intr-un anonimat continuu.

 

Cu toate acestea, Paul Di'Anno isi are meritele sale incontestabile, mai ales ca in vocabularul sau niciodata nu a existat cuvantul "compromis", adica un lucru care s-a rasfrans din plin si in muzica acestei trupe. De aceea, sunt de parere ca primele doua albume nu ar mai fi avut acelasi farmec in cazul in care ele apareau cu un alt solist vocal, intrucat Paul Di'Anno si Iron Maiden au fost doua elemente care s-au potrivit de minune in contextul acelor ani, exact atat cat a trebuit.

 

Fantotzii Nota: 10