DIAMOND HEAD - Lightning to the Nations

Lightning to the Nations este un album pe care il stii foarte bine, chiar daca nu l-ai ascultat. Spun asta pentru ca 4 dintre cele 7 piese ale sale au fost preluate de Metallica pe diverse single-uri si EP-uri, aparand toate, in final, pe Garage, Inc. (1998): Am I Evil?, The Prince, It's Electric si Helpless.

Ca sa intelegi insa cu adevarat importanta albumului de debut al celor de la Diamond Head, trebuie sa consideri piesele in versiunea lor originala, in contextul in care au aparut. Asa ca te rog sa faci un exercitiu de imaginatie: uita cover-urile Metallica (nu ca nu ar fi bune) si imagineaza-ti ca esti in Anglia, in 1980. De la inceputul anului si pana acum, ai avut parte de noile albume AC/DC - Back in Black, Black Sabbath - Heaven and Hell, Motorhead - Ace of Spades, Angel Witch - Angel Witch, Whitesnake - Ready an' Willing, Ozzy Osbourne - Blizzard of Ozz, Iron Maiden - Iron Maiden, Saxon - Wheels of Steel si Judas Priest - British Steel. Intr-adevar, a fost un an foarte bun pentru muzica rock, dar inca nu ai vazut totul. Intr-o seara, un prieten se intoarce de la un concert si iti aduce un disc invelit intr-o coperta simpla de carton, fara grafica si titluri. Il puneti la pick up si, de indata ce acordurile primei piese erup, iti dai seama ca ai gasit legatura dintre marile trupe ale deceniului trecut si actualul curent, pe care presa il numeste “New Wave of British Heavy Metal”.

Muzica de pe Lightning to the Nations este extrem de complexa, cu zeci de riff-uri si schimbari de ritm, dar, totodata, este directa si agresiva. Contine un dozaj aproape perfect de melodie si forta, intr-un fel in care vor excela peste cativa ani Metallica si Megadeth. In variantele lor originale, The Prince contine parti de orga si suna ca si cum ar fi interpretata de o ruda dementa a lui Deep Purple, Am I Evil se dovedeste a fi o adevarata suita in 4 parti si una dintre cele mai bune bucati de heavy metal, It’s Electric are aer de hard rock american, iar Helpless suna feroce. Celelalte 3 piese, mai putin cunoscute, sunt la fel de bune; de exemplu, Metallica nu s-a mai obosit sa faca vreun cover dupa Sucking My Love ci, pur si simplu, a luat-o cu totul si a transformat-o in Seek & Destroy.

Este aproape incredibil cum debutul unori tineri abia iesiti din adolescenta (ce-i drept, rodati cativa ani buni in circuitul de cluburi) este de o asemenea calitate si maturitate. In spiritul “do it yourself” al vremii, albumul a fost scos independent, de propria casa de discuri, cu costuri minime, intr-un numar de doar 1,000 de exemplare, distribuite la concerte sau prin posta. Cateva exemplare, au fost trimise la redactiile publicatiilor muzicale, iar toata lumea a fost entuziasmata. A ramas celebra aprecierea lui Geoff Barton – redactor la revista Sounds, cel care a inventat termenul NWOBHM si apoi avea sa fondeze revista Kerrang! – cum ca orice piesa Diamond Head are mai multe riff-uri bune decat primele patru albume Black Sabbath la un loc; la fel, Steve Harris, de la Iron Maiden, ii considera viitorii Led Zeppelin.

Din pacate, Diamond Head nu au reusit sa continue ceea ce au inceput cu albumul de debut, disparand dupa doar 2 ani. Au reaparut abia pe la inceputul anilor ’90, resuscitati de discipolii lor de la Metallica si continua sa existe si azi, intr-o formula mult schimbata.
Noua ne-a ramas un album exceptional si regretul ca n-a fost sa fie.

Gedi Nota: 10