BLACK STONE CHERRY - Magic Mountain

Black Stone Cherry este o trupa atât de americana, încât nici nu prea vad ce avem noi, aici în Europa, de-a face cu ei. Probabil nimic, în afara de faptul ca ne place muzica. Mie cel putin. Citeam de exemplu nu demult o recenzie în care un jurnalist american se arata exasperat de alunecarea spre dreapta a formatiei. Asta în ce priveste versurile, desigur. Iata o chestie care, pe noi, aici în Europa, nu ne deranjeaza. Ba dimpotriva, as zice. Pâna la urma, tocmai pentru asta ascultam southern rock. Ca ne asteptam sa fie ceva redneck bullshit. Pentru exotism, adica. Pentru ca o formatie ca Black Stone Cherry sigur n-o sa cânte niciodata la Glastonbury.
Idee nu am câti fani areBlack Stone Cherry în România, dar trupa exista deja de vro 13 ani. Ea a fost înfiintata John Fred Young, fiul lui Richard Young, chitarist, acesta din urma, în The Kentucky Headhunters, o formatie country / southern cu ceva traditie în – unde altundeva – America. Interesul lui Young Jr pentru o varianta mai tinereasca, mai hard rock a stilului tatalui s-a materializat pentru prima data în albumul eponim de debut Black Stone Cherry din 2006, de care multa lume îsi mai aduce aminte cu dragoste înca si astazi. Pe vremea când a iesit Black Stone Cherry, hard rockul american se reducea la Nickelback, care nu erau (sunt) nici americani si nu cântau nici (chiar) hard rock. Asta le-a permis membrilor Black Stone Cherry anumite libertati. Sa nu-si bata, de exemplu, capul cu ce muzica se vinde, deoarece pe atunci oricum nu se vindea muzica pe care o practicau ei. Drept consecinta au compus asa cum le-a dictat inima. Aceasta atitudine a mai produs un album, cel din 2008, intitulat Folklore and Superstition.
Între timp însa lucrurile s-au schimbat, a aparut in the SUA un soi de neo-hardrock, reprezentat nu numai de Nickelback ci si de trupe ca Shinedown sau Daughtry, asa ca în 2011 avea deja sens ca Young si colegii lui sa se întrebe cum ar putea sa-si faca muzica mai vandabila. Rezultatul a fost Between the Devil and the Deep Blue Sea, un al treilea disc pe care multi l-au urât. Multi dintre fanii vechi, adica. Chiar daca nu l-au urât în mod explicit, sigur nu l-au iubit. Trupa „s-a vândut”, au zis ei. Radiourilor. (În America mai exista, se pare, radiouri rock.) Noi, aici în Europa – unde, în afara de dinozauri, de Volbeat si de un milion de trupe retro nu prea exista exista hard rock – am avut o perspectiva diferita. Between the Devil and the Deep Blue Sea nu este un material rau, am spus noi, si asta în primul rând deoarece membrii Black Stone Cherry sunt compozitori talentati. Apoi, stilul în care se misca ei este unul destul de limitat, asa ca, dorinta de a „moderniza” putin soundul este de înteles. În fine, albumul a reusit sa introduca o nuanta aparte în peisajul muzical amintit. Caci The Devil and the Deep Blue Sea era înca suficient de „southern”.
Daca Black Stone Cherry ar fi vrut asa de tare sa se vânda ar fi putut sa se orienteze spre country-rock, stil extrem de popular peste Ocean. Adevarul e ca trupa a si colaborat de data aceasta cu câtiva grei ai genului, în particular cu The Warren Brothers. Au compus împreuna Hollywood in Kentucky, piesa ce aminteste oarecum de „ultimul” Kid Rock. Ceva country trebuia sa aiba albumul, la fel cum trebuia sa aiba si ceva blues (v. Runaway).
Per ansamblu, Magic Mountain reprezinta o revenire la origini, sau, cu o expresie si mai îndragita de muzicieni, „o combinatie a tuturor albumelor” Black Stone Cherry de pâna acum. Câteva cântece au fost într-adevar concepute în stilul radio friendly al precedentului. Holding On... to Letting Go, de exemplu, sau ceva mai acustica Sometimes (care, la nevoie, poate fi vânduta si publicului Staind.) Majoritatea pieselor trimit însa spre perioada de început. Asa sunt Peace Pipe, Bad Luck & Hard Love si deosebit de convingatoarea Me and Mary Jane. Intentia clasicizanta este ilustrata de Blow My Mind, care ar putea sa faca parte din repertoriul Lynyrd Skynyrd, respectiv de Magic Mountain, care ar putea sa provina de la Molly Hatchet.
Faptul ca discurile Black Stone Cherry continua sa apara la Roadrunner pare sa fie un semn bun. Nu atât pentru trupa, cât pentru viitorul muzicii rock.

Gabriel Szünder Nota: 8