IMMOLATION - Majesty and Decay

Cand vine vorba despre Immolation, parerile mele despre ei pot diferi diametral, in functie de contextul dezbaterii. Desi ii tin de trupa premium de death metal standard, niciodata nu i-am considerat ca fiind de top 10 personal, dar asta fara nicio legatura cu valoare trupei, ci doar cu gusturile personale.
Practic, nu ai ce sa le reprosezi, indiferent pe ce pozitie te-ai situa. Fie ca esti un innebunit dupa tehnicalitati sau ca esti adeptul teoriei cum ca oricat de departe ar ajunge performanta tehnica, farmecul death metalului rezida tocmai in a nu uita cum si de ce s-a nascut genul asta, Immolation are ceva pentru tine.
Exact asa e si albumul asta. Solid si integru, asa cum probabil va fi aratat odinioara personajul in decadere de pe coperta. Ca de obicei, albumul este construit in jurul riffurilor lui Vigna, un nene cat se poate de serios si de preocupat in a-si intari stilul oarecum aparte pe care si l-a dezvoltat de-a lungul a aproape 20 de ani de cariera demolatoare. Spun "oarecum aparte" pentru ca e clar ca stilul e extrapolat, in mare masura, din minunatiile de structuri chitaristice intalnite pe primele doua Morbid Angel si patentate de Mr. Morbi D'Angelo, cunoscut noua si sub numele de Trey Azagtoth. Nu e nicio rusine. Personal as decora orice nenel capabil doar sa reproduca riffurile alea, d-apai sa mai emita si ceva in genul in care sa nu fie nota pe nota. Jos palaria.
Departe de mine de a reduce restul echipei la nivel de orchestra ce-l acompaniaza pe susnumitul. Toate pica perfect la locul lor, sugerand un fapt pe care l-am apreciat intotdeauna si in functie de care imi reglez opiniile despre o trupa: unicitatea detaliului. Nu conteaza cat de tehnic e. Trebuie sa fie nu numai necesar, dar si de neinlocuit. Asta intalnesc si la acest album: senzatia ca fiecare tum, premier, nota de bas, de riff nu mai vorbesc, nu putea fi facut decat intr-un fel, si anume asta, si ca orice schimbare, cat de infima, ar deranja sau chiar destabiliza ansamblul monolitic, numit, absolut genial, Majesty and Decay.
Albumul e beton armat si se termina in aceeasi nota in care si incepe, fara sa plictiseasca pe parcurs. N-as indrazni sa scot nici macar o piesa de pe el cu pretentia ca e cea mai sau cea mai. Pot insa s-o nominalizez pe cea care-mi place cel mai mult, si anume Power and Shame.

hell9level Nota: 10