EVERGREY - Monday Morning Apocalypse

Asta nu e in nici un caz ce mi-am dorit vreodata de la Evergrey. Stateam incruntat cu mina la falca si castile pe urechi, de-a dreptul revoltat si enervat. Zimbeam albastru si imi doream sa fie o gluma. Prima piesa e de o simplitate jenanta, Englund cinta  de parca vorbeste si se aude printr-o portavoce, toba e seaca si liniara de zici ca e facuta de mine in Fruity Loops... Dezastru. Cea mai slaba piesa Evergrey. Daca la The Inner Circle ma plingeam ca merge pe linia precedentului, acum schimbarea e imensa. Parca s-au uitat inapoi si s-au speriat ca ramasesera prea mult in acelasi loc si acuma au sarit - hop - foarte departe deodata.

Daca stau si judec la rece, o trupa careia nu ii este frica de schimbare e de respectat, dar ca sa imi si placa trebuie sa faca mai mult. Mi-a cerut vreo cinci ture ca sa inceapa se deschida primele citeva piese. Prima care se individualizeaza imediat, inaintea tuturor, pindeste la sfirsitul albumului. Un pian, vocea lui Tom Englund si citeva versuri de-ti vine sa-ti pui capul pe brate si sa plingi: Closure. Toti cei care au simtit regret, renuntare, lumea prabusindu-se in jurul lor, isi vor aminti acum cum este. De ce or fi baietii astia atit de suparati cind toate le merg atit de bine si tot mai multe urechi avide se intorc inspre ei?

Vocea lui Englund e mai putin nuantata, mai rea si indepartindu-se incet dinspre melodie spre agresivitate. Nu mi-au placut niciodata vocile trecute prin efecte si imi e clar ca nu o sa inceapa sa imi placa odata cu acest album. Mai ales ca nu le inteleg utilitatea, e vreunul dintre voi care crede ca Englund cinta cam prost si cam lesinat si avea nevoie de efecte ca sa sune mai bine? Din punctul meu de vedere vocea a pierdut din expresivitate si asta, oricum as da-o, nu e bine. La In Remembrance si Still in the Waters "corurile" sunt amuzante rau, acele mmm-uri, aaa-uri si ooo-uri intonate de un grup de baieti de treaba care cinta de parca ar mormai niste ursi. C'mon guyz, astea-s refrene? Lasati glumele. Chiar daca beneficiaza de prezenta Carinei Englund pe alocuri, in general, vocile aditionale sunt tratate cam superficial. 

De fapt, intreg ansamblul e subtil si elaborat ca un sut in cur. Dupa muuulte ascultari, realizez ca este totusi, Evergrey, dar, asa, la minima rezistenta,. Si asta pentru ca structurile cintecelor sunt penibil de simple, pentru cine a fost rasfatat de bijuteriile de pe Recreation Day sau In Search of Truth. Pentru fanii mai vechi, cred ca asta va fi cea mai mare problema in fata incercarii de a accepta acest nou album mic (44 minute) si rau. Formule clasice, fara artificii, cu refrene si pasaje care se repeta uneori deranjant de des, fara prea multe variatii sau surprize. Piesele se termina brusc, cind abia te astepti sa inceapa. Evergrey nu prea mai au treaba cu prog-ul in momentul asta. Albumul e o colectie de riff-uri nevoase, care nu-s deloc rele, dar prea cautate si adunate cu obstinatie si... cam atit. Unde sunt solourile alea sublime de sa le inveti pe de rost ca pe refrene? Departe, pe patru piese chiar nu exista solouri deloc. Clapele, atunci cind se aud, de cele mai multe ori sunt aruncate mult in spate, o tendinta inceputa cu precedentul album. Oare or vrea sa il concedieze pe Zander si asta e un mod subtil de a-l face sa inteleaga? Oricum ar fi, e pacat, pentru ca stie sa cinte frumos. Dar cum nu stie sa faca riffuri pe clape, si albumul asta este numai despre riffuri, trebuie sa stea cuminte in coltul sau si sa se multumeasca cu un minut si jumatate pe Till Dagmar.

Simplu (da simplu, nu gluma), direct si violent, plin de riff-uri peste tot, dar totusi nu gasesc aici un riff mai bun decit cel de pe Ambassador. Este adevarat ca e foarte greu sa gasesc asa ceva vreodata. Piesele te iau pe rind si te arunca de pe un riff pe altul, basul e tras puternic in fata si loveste si el cu violenta, fara sa le pese de altceva si fara sa-ti dea prea multe momente sa te dezmeticesti. E cool, suna bine, dar oare e de ajuns? Hm, parca lipseste ceva... O sclipire? Sau mai multe. In momentul asta simt ca faptul ca am ascultat albumele precedente e un dezavantaj. Sunt orbit de stralucirea lor si imi trebuie timp sa incep sa vad prin ceata apocalipsei asteia. Este foarte bine ca au vrut sa cinte altceva, dar de ce au vrut sa nu mai cinte ca ei, ci sa cinte ca toata lumea? Erau putine trupe care sa faca ce faceau ei pina acum, si prea multe care fac ce fac ei acum. Daca nu era vorba de un album Evergrey, nu-l ascultam de atitea ori incit sa ajunga sa imi placa si At Loss for Words (un riff killer, genial lucrat, melodie, solo) si I Should .  Mai ales ca incepe cum incepe, cu scandaloasa piesa de titlu si cu repriza de pop-rock cu titlu de serial, Lost. Un album facut cu relaxare, cu detasare si fara griji, ca un sofer de taxi conducind cu cotul pe geam si doar cu doua degete pe volan. Pentru ca isi permit. Cu un contract gras in buzunar, isi permit producatori mainstream si isi permit sa nu isi mai dea sufletul compunind si inregistrind. Deci ce sa le doresc? Sa nu vinda, sa fie saraci si sa scoata albume geniale sau sa stea cu fundu pe sacu de bani si sa scoata albume ca asta?

La dracu%u2019, chiar tineam la trupa asta%u2026

Klawz Nota: 8.5