AEROSMITH - Music from Another Dimension!

2012 a fost un an extrem de bogat in albume rock de calitate. Se pare ca, de frica Apocalipsei, trupele consacrate si-au regasit inspiratia si au pus serios osul la treaba. Astfel, fiecare dintre aceste discuri a reprezentat o surpriza placuta, avand in vedere creatiile, in general, mediocre din anii trecuti. Dar nici unul dintre ele nu m-a surprins intr-un mod atat de placut precum a facut-o cel de-al 15-lea album de studio Aerosmith!

Nu ma asteptam la nimic bun din partea celor de la Aerosmith, tinand cont ca, in ultimii 20 de ani, trupa a suferit o acuta comercializare a muzicii, in paralel cu o excesiva tabloidizare a imaginii. Cu toate acestea, multe dintre piesele de pe Music from Another Dimension! par a veni, intr-adevar, dintr-o dimensiune paralela, de unde au iesit, pe vremuri, Permanent Vacation (1987), Pump (1989) sau chiar clasica pereche Toys in the Attic (1975) – Rocks (1976).

In mare parte, albumul este neasteptat de energic, de proaspat, de simplu, de variat, de... rock’n’roll! Inca de la prima ascultare, multe piese mi-au reamintit imediat de ce imi place Aerosmith, de atatia ani. Combinatia originala de hard rock, blues, soul cu ceva nuante de rock psihedelic si multe influente Stones si Beatles se gaseste din plin pe Music form Another Dimension!

Daca Luv XXX si Something (cantata de Joe Perry cu Steven Tyler la baterie) sunt doua exemple ale influentei Beatles (perioada psihedelica), Oh Yeah si Out Go the Lights sunt rock’n’soul pur, cu backing vocals, jam-uri prelungite si tot tacamul. Mai departe, Beautiful are reminiscente simpatice de rap `80’s (omagiu celebrei colaborari cu Run DMC?), Street Jesus aduce cu Sweet Emotion, Lover Alot este, poate, cea mai heavy piesa Aerosmith (dupa felul in care se aude basul lui Tom Hamilton), iar Freedom Fighter (cantata tot de Joe Perry, cu ceva ajutor de la Johnny Depp) e o bucata complet aparte, dar cu un refren extrem de catchy!

Ei bine, si asa ajungem la punctele slabe ale albumului, care, in opinia mea, sunt cele 6 balade (!) si primul single, Legendary Child. Acesta din urma suna exact a ceea ce este – o piesa care nu a mai avut loc pe Get a Grip (1993). Cat despre balade... Aerosmith sunt responsabili pentru una dintre cele mai frumoase balade ale muzicii rock, Dream On, dar tot ei ne-au livrat si atrocitati gen I Don’t Want to Miss a Thing. Din pacate, baladele de pe Music form Another Dimension! sunt prea multe si prea putin inspirate. Doar Closer reuseste sa transmita ceva, dar asta numai pana la refrenul banal care distruge toata atmosfera. Albumele clasice ale anilor `70, pe care le pomeneam mai sus, aveau aproximativ 40 de minute si contineau cate o balada; cele din anii `80, aveau in jur de 50 de minute si contineau tot cate o balada. In 2012, Music form Another Dimension! are 68 de minute si contine 6 piese lente, toate mult mai slabe decat You See Me Crying, Home Tonight, Angel sau What It Takes!

Daca era mai concentrat, acest album putea fi shot-ul in vena de care aveau atata nevoie Toxic Twins. Dar chiar si asa diluat, Music form Another Dimension! reuseste sa-i aduca pe Aerosmith pe linia de plutire. Ramane de vazut cat va dura efectul.

Gedi Nota: 7.5