ROYAL HUNT - Paper Blood

Recunosc ca am descoperit Royal Hunt destul de tarziu si ascultandu-le discografia cam toata odata, de la album la album mi s-a parut ca Andersen si compania coboara incet pe scara valorii, inspre mediocru. De data asta insa, baietii mi-au dat peste nas, suficient de mult incat sa le mai dau o sansa, si inca una mare. Nu pentru ca ar fi reinventat power metalul epico- melodic , ci pentru ca, la 13 ani de la primul album, au reusit cat de cat sa scape de propriile clisee. Si daca n-au reinventat muzica, cu sigurtanta s-au reinventat , intr-un fel, pe ei.

E frumoasa senzatia de a asculta un album care sa-ti placa de la primele acorduri. Sa n-ai senzatia ca vrei sa-l scoti, dar hai, poate urmatoarea piesa mai merge... Piesele se succed coerent, puternic, melodic si, fata de alte albume ale trupei, nu plictisesc , ci dimpotriva. Si chiar daca nu gasesti genul de refrene care sa-ti r amana in minte, la prima reascultare le recunosti imediat.

In masura in care accepti ca trupa se invarte in jurul fondatorului iar clapele sunt « vioara intai » , atunci renunti sa te mai superi foarte tare pentru ca tobele nu se aud chiar asa cum ti-ai fi dorit. Din acest punct de vedere avem de a face cu u n album , ca toate celelalte ale trupei, bazat pe clapele lui Andersen si pe ale sale solouri care, mai mult decat in trecut, sunt mai degraba melodice decat tehnice, iar prin sunet, tradeaza frecvent pasiunea acestuia pentru Deep Purple.

Desi favorita mea de pe album ramane instrumentala "Memory Lane" , nu pot sa nu apreciez aranjamentele vocale, cu John West in prim plan . Si daca percutia nu impresioneaza neaparat, fiind doar acolo, la locul ei, fara prea multa stralucire, chitara insa suna grozav, sustinand excelent piesa in momentele in care clapa "o ia razna".

Bine produs, cu un mix curat de si un pic tributar eternei clape (deh, productia e tot a lui Andre), fara ceva neaparat nou insa si fara a cadea in banal. De ascultat si pastrat .

Cynyc Nota: 8