SYMPHONY X - Paradise Lost

5 ani au trecut de la Odyssey si Michael Romeo a ramas tot combinind arpegiile invatate de la Malmsteen cu orchestratii simfonice pompoase. Paradise Lost nu schimba sablonul abuzat de Symphony X (si nu numai de ei) in ultimii zece ani de cariera prog metal. Corurile si tromboanele confisca boxele inca de la intro, si rar le mai dau drumul pentru altceva decit pentru delirurile instrumentale prelungite ale focosului Romeo si ale celorlalti 2 Michael-i. Nu zic ca n-or fi interesante ca executie, dar sunt cam plicticoase pentru cei care nu stau sa numere note. Insa toata lumea poate aprecia salbaticia neobisnuita (pentru Symphony X) a unor riffuri, cum ar fi cel din Set the World on Fire, asta e ceva nou si chiar suna bine. Russell Allen e singurul care incearca serios sa-si largeasca orizonturile expresiei artistice si ne surprinde in primul rind, cu o agresivitate vocala pe masura riffurilor (cei care au ascultat Russell/Allen - The Revenge au fost, totusi, avertizati) dar si cu o extindere spre zone mai melodice, pe vreo doua piese aduce serios a Ian Gillan (Deep Purple). Dar senzatia de liniaritate pe care o lasa discul inghite si prestatia lui si nici chiar momentele cele mai reusite, cum ar fi deja amintita Set the World on Fire si piesa de titlu, Paradise Lost, nu reusesc sa o alunge.

(+) vocea, riffurile heavy
(-) pretentios, tehnica fara substanta, acelasi cintec sub balconul Julietei

Klawz Nota: 7.5