CEMETARY - Phantasma

Povestea Cemetary ne poarta undeva in timp, pe taramuri suedeze cand in anul 1989 cativa tineri se hotarasc sa formeze o trupa prin intermediul careia sa-si exprime muzical sentimentele de furie, disperare si frustrare. Dintre acesti tineri se remarca Mathias Lodmalm care devine in scurta vreme frontman-ul grupului, ulterior ramand compozitorul exclusiv al muzicii Cemetary de-a lungul intregii istorii a grupului.

La cativa ani de la formarea trupei, tinerii suedezi reusesc sa semneze un contract cu casa de discuri Black Mark Production si lanseaza cateva albume care devin de referinta pentru istoria genului: Godless Beauty, Black Vanity si Sundown .

Nu numai valoarea istorica este prevalenta (datorita originalitatii genului abordat, Cemetary fiind, alaturi de Paradise Lost si Amorphis, unul din primele grupuri care au facut pionierat in acest gen), dar calitatea evidenta a albumelor face din Cemetary unul din cele mai apreciate grupuri de metal gotic.

Din pacate insa, personalitatea puternica a lui Lodmalm, viziunile sale avangardiste asupra muzicii il fac sa intre in conflict cu industria muzicala si asa cum anii '90 se indreptau spre sfarsit, la fel isi traia si Cemetary ultimele momente ale existentei sale. 1997 este anul in care Mathias Lodmalm a decis sa puna punct carierei grupului Cemetary, nu inainte insa de a oferi un "testament" muzical intitulat sugestiv Last Confessions.

Ulterior Cemetary a mai cunoscut doua reincarnari sub forma grupurilor Sundown si Cemetary 1213, dar muzica prezenta pe albumele aparute sub aceste nume se indepartase radical de radacinile grupului, cochetand din ce in ce mai mult cu zone ca industrial, electro. Cum era de asteptat Mathias pierde nucleul dur de fani, dar castiga altii, mai apropiati de noul stil.

Au trecut 5 ani de la ultima aparitie discografica care poarta semnatura lui Mathias, si de aceea nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca suedezul pregateste un nou album, si mai ales un nou disc Cemetary! Plasma Phantasma nu este pentru mine o surpriza. Dimpotriva, ma asteptam ca Lodmalm sa demoleze tot ce a facut pana acum si sa reconstruiasca muzical Cemetary intr-o noua forma. Fara a pierde insa nimic din latura emotionala si melodicitatea atat de caracteristice, Cemetary-ul anului 2005 poate fi mai degraba incadrat in zona electro-industrial, influentele metal sau cele gotice fiind conjuncturale. Samplere, drum machine, voci sintetizate, o productie voit "imbacsita", sunt doar cateva din elementele de baza din care sunt alcatuite cele noua piese ale albumului. Discul reprezinta transpunerea muzicala a sentimentelor si trairilor lui Mathias din ultimii patru ani, pe care i-a petrecut, dupa propriile spuse, in lungi peregrinari prin China, Scandinavia si America. In consecinta, piesele transmit un amalgam de frustrare, melancolie, ura, disperare si resemnare. Osciland intre ritmuri alerte, secvente psihedelice sau momente doomy, Plasma Phantasma reprezinta pentru mine un album captivant.

Desi pare ciudat, exista similitudini intre Black Vanity si Plasma Phantasma , foarte putine la nivel muzical, dar cu siguranta ambele discuri "transpira" aceeasi atitudine de "don't give a fuck".

Probabil ca multi vor renega acest album, mai mult ca sigur ca unii, mai elitisti, il vor desfiinta. E mai putin important insa aspectul acesta, esential este ca Cemetary si-a respectat prin Plasma Phantasma principiul de baza: de a nu se repeta si a nu face de doua ori acelasi album

Dragos P. Nota: 8.5

Exact cand ai impresia ca le-ai auzit pe toate si ca mai nimic nu te poate surprinde, vine cate o trupa si iti demonstreaza cat de putine stii si cat de multe se pot inca spune in muzica.

Nu aveam nici cea mai mica idée ca cei de la Cemetary au in plan editarea unui nou disc, ba chiar ii credeam morti si ingropati demult. Cei, sau mai bine zis cel de la Cemetary, pentru ca singurul ramas pe baricade este Mathias Lodmalm.

Evident, colegii mei din redactia metalfan au jubilat, cunoscuta fiind apetenta lor pentru sonoritati gotice si dark, directe, necomplicate si care induc cu usurinta stari de falsa introspectie. Sunt rautacios, stiu, dar am simtit nevoia sa fac afirmatia asta.

Cu greu m-am decis sa introduc cd-ul in platanul player-ului, iar prima auditie am pornit-o total dezinteresat si cu asteptari minime. Ce sa imi mai ofere mie suedezii astia, cand stilul prestat de ei a incetat sa mai existe de acum aproape 10 ani? Ce soi de inginerie sa fi produs pentru a reveni in elita?

Phantasma e un album socant. Nu e ceva ce ar fi trebuit sa vina de la Cemetary, cu siguranta. Un album plin de efecte electronice si sonoritati sintetizate de la un capat la altul, cu un ritm aproape lent si halucinant, cu chitari electrice distorsionate si bolnave pe fundal, voci cand psihotice pana la dementa, cand isterice pana la exacerbare si o percutie inumana.

Starea pe care o induce este accentuata de un libret liric in care isi dau mana elemente poetice decadente si termeni de specialitate, rezultatul fiind un bastard sonor in care omul intalneste masina, tehnica dantuieste cu poezia, sensibilitatea si cinismul merg brat la brat pentru a crea senzatia unui catharsis perpetuu.

Senzatia mea este de reconstructie, redimensionare sau redefinire a muzicii. Ca si cum un om de stiinta nebun (sau nu) ar incerca sa demonteze o bicicleta veche si prin reasamblarea pieselor sa obtina o luneta superba si pe deasupra si functionala (stiu ca e un exemplu aberant, dar ati prins ideea!).

Pentru Cemetary incercarea a fost una de succes, iar principalul atu al lui Phantasma este, pe langa ca e inovator si modern, faptul ca e un album de actualitate si care reuseste in mare masura sa transmita ceva. Ca sa nu mai vorbim ca nu repeta nimic din ceea ce trupa a pus pe produsele de studio anterioare. Si nu e putin lucru.

Sake Nota: 8

Cand am hotarat sa facem cel putin o cronica in care un album va fi radiografiat, una din temeri a fost ca nu vom avea "nume mari" care sa ne furnizeze material, sau ca ceea ce vom avea va furniza pareri unanim proaste sau bune. Iata ca, dupa contestatul Lacrimosa avem o noua combinatie ce va starni polemici aprinse.

Este sa nu Plasma Phantasma un album bun? Iata o intrebare la care toti trei am raspuns intr-o masura mai mare sau mai mica, intr-un mod afirmativ. Este bun, reprezinta un pas firesc in evolutia domnului Lodmalm, o incursiune isterica in universul personal plin de frustrari al unui compozitor ce pare ca a regasit filonul inspiratiei care a stat la baza albumelor de inceput ale trupei Cemetary.

Cateodata ma intreb cum isi aleg formatiile numerotarea pieselor, modul in care ascultatorul va fi "indus" sa le cunoasca, sa ia contact cu mesajul trupei. Am remarcat de-a lungul timpului asezari inspirate si altele mult mai putin reusite, care poate ca ar mai fi salvat din aparente. Am impresia ca la Plasma Phantasma, Mathias a ales foarte bine, primele doua piese reprezentand pentru mine un tot obsedant, cateva refrene care imi staruie in minte mult dupa ce le ascult, facandu-ma sa ma intorc mereu la melodiile care le contin, fiindu-mi aproape de ajuns pentru un album intreg.

Prima piesa conteaza foarte mult, si de multe ori te poate ghida intr-o directie total gresita. Dar, Far from God reprezinta chintesenta noului cimitir in care compozitorul a ales sa isi petreaca timpul ce i-a mai ramas pana la moarte. O voce in care se impletesc rautatea si nepasarea, ai impresia ca suedezul te scuipa parca fara sa vrea sau fara sa vrei, aflandu-te in calea declamatiilor sale, neavand nici un mod de scapare viabil:

Save yourself
No one else
On your own
Guess I'll see you down below

Ritmul piesei este sacadat, chinuindu-te, ca un fierastrau muzical, sec si totusi foarte ritmat, asta si cu ajutorul insertiilor clapei, un sunet dubios, astral, parca asculti stelele cum bolborosesc. In ciuda acestei tendinte industriale extrem de clare, piesa (si in general albumul) nu oboseste, are ritm, are vana si, mai presus de toate, este rock.

Dupa nedumerirea si incantarea venite odata cu prima piesa, trebuie sa recunosc ca nu eram pregatit sa ascult Plasma Phantasma , desi era chiar piesa de titlu. Doamne! Ce piesa, ce urlet, cata agresivitate mocnita poate sa zaca in omul acesta. Strofele sunt recitate aproape, pe un ritm asezat, cu o chitara sintetizata la extrem, pentru ca totul sa izbucneasca la refren. Nu imi venea sa cred, atata rautate, si atat de puternica. Schimbarea este totala, dupa vocea extraordinara de pe Black Vanity si Sundown, Mathias paseste in era robotizarii, in care totul trebuie sa fie industrializat, sec, cu un sunet metalic, si o face extrem de bine. Ok, o sa spuneti ca a mai incercat cu ultimele albume, scoase sub diverse denumiri de formatii. Da, asa e, a mai incercat dar acum se pare ca i-a reusit extrem de bine, sa vedem insa ce vor spune fanii, vechi sau noi.

Singurul repros pe care as putea sa il fac ar fi ca nu sunt toate piesele ca primele doua, dar, sa fim sinceri, nu aveau cum. Si poate putina lipsa de inspiratie la piesele mai lente, dar o trecem cu vederea.

Plasma Phantasma
Burning on my skin
Lights out - Time for dying
Right here is where I win

SkyDancer Nota: 9