SONS OF APOLLO - Psychotic Symphony

Sons of Apollo este ultimul dintr-un lung șir de proiecte ale lui Mike Portnoy, care după despărțirea penibilă de Dream Theater, încearcă să își găsească o nouă casă. Cei mai mulți critici numesc acest proiect ”supergrup” dar titulatura mi se pare puțin exagerată. E drept că fiecare dintre membri a trecut pe la mai multe trupe dar în afară de Portnoy nici unul nu e prea ”super”. Cea mai importantă trupă în care a activat Derek Sherinian este Dream Theater dar el a fost clăpar doar pe parcursul unui album, și acela cel mai slab din cariera grupului. Ron ”Bumblefoot” Thal se mândrește cu faptul că a făcut parte din resuscitatul Guns᾽n Roses în perioada de senescență a trupei formată acum doar din doi membri originari. Și el a participat la înregistrarea celui mai slab album Guns᾽n Roses fiind al treilea chitarist dar nu a adus nimic la compozițiile de pe album.Vocalistul Jeff Scott Soto și basistul Billy Sheehan s-au plimbat și ei pe la mai multe trupe fără să facă furori sau să fie remarcați. Nu vreau să spun că sunt muzicieni slabi ci doar mediocri și probabil lipsiți de doza de creativitate necesară ca să poți ieși în față si să produci ceva de excepție.
Însăilarea de așa-zise supergrupuri e o practică curenta a unor case de discuri specializate pe rock neoprogresiv sau metal progresiv (de pildă Magna Carta sau Inside Out Music). De obicei în sezonul de iarnă, înainte de sărbători, când clienții sunt dornici să își cheltuiască banii pe albume de rock sau metal progresiv, sunt invitați 5-6 muzicieni din trupele cu care casa de discuri are contract și în două-trei săptămâni produc un album concept care de fapt este rezultatul unui fel de jam session. Mike Portnoy a devenit în ultimul timp un participant constant la astfel de proiecte care de cele mai multe ori dau naștere unor albume mediocre.
Psychotic Symphony se înscrie în aceeași categorie chiar dacă Portnoy jură că de data asta ”supergupul” va supraviețui mai mult de un sezon.
Muzica produsă de Psychotic Symphony este un metal progresiv care seamănă în oarecare măsură cu cel de pe albumele Dream Theater sau ale trupelor inspirate de acest grup. Ca notă specifică cele mai multe piese conțin și elemente nostalgice din rock-ul anilor ҆90. Pe prima piesă de pildă vocalistul încearcă să reproducă sound-ul Deep Purple. Aceeași tendință poate fi constatată și pe alte piese care combină sound-ul Dream Theater cu cel Deep Purple și alte elemente de hard rock clasic. Chiar și Sherinian încearcă din când în când să sune ca Jon Lord iar ”Bumblefoot” mai aruncă câte un solo sau un riff furat de la Ritchie Blackmore. Piesele nu sunt rele iar contribuțiile instrumentiștilor dovedesc faptul că tehnica lor e impecabilă însă nici o piesă nu iese în evidență cu nimic. Compozițiile par artificiale și reci iar dincolo de tehnică nu găsim prea mare lucru. Atunci când asculți albumul își atrage atenția câte un solo de chitară sau de clape sau un fragment mai interesant dar nici o piesă nu îți rămâne în minte. Chiar dacă unele pasaje par a fi compuse de Dream Theater, ele păstrează doar atmosfera și stilul compozițiilor trupei fără să se ridice la nivelul producțiilor ei de vârf.
Psychotic Symphony este un album care va fi ascultat cu plăcere de orice amator de metal progresiv însă va fi abandonat atunci când va apărea un album al unei trupe de metal progresiv serioase pentru că, deși nu este un album prost, el este numai un surogat, o producție care împrumută mult din alte părți fără să aibă personalitate proprie.

Arthur Nota: 8