RAGE - Seasons of the Black

 Îl știu pe Peavy din '94, de când și-a pierdut Aurel caseta cu The Missing Link la concertul Saxon de pe stadionul Dinamo. Abia o luase din Romană și a fost foarte supărat. (Dacă cel care a găsit-o citește asta, îl rog să i-o dea înapoi.) Habar n-aveam noi atunci că Manni Schmidt (chitară) nu o să mai prindă un alt album cu Rage și o să fie înlocuit de Spiros Efthimiadis și Sven Fischer. Bine, pe mine nici nu prea m-a interesat, eu începusem să ascult progressive, Rage deveniseră prea din topor pentru gusturile mele sofisticate. Abia pe la XIII (1998) și Ghosts (1999),  când Peavy a umblat un pic la formulă, au început să mă intereseze iar, și după ce a început perioada Smolsky (și Terrana), am fost cucerit ireversibil de Unity (2002) și Soundchaser (2003) și am devenit fan înrăit. Nu mi-a fost deloc ușor pe urmă, pentru că perioada Smolsky a continuat cu suișuri și coborâșuri, de fapt mai mult coborâșuri, până când, în 2015, a ajuns la fundul prăpastiei: Peavy a dat pe toată lumea afară și a luat-o de la capăt. Dragul de Peavy! Va dați seama? De 30 de ani cântă cu Rage. Lume trece, lume vine, dar Rage merge înainte și se re-inventează, datorită lui Peavy. Mereu a știut ce trebuie făcut.
 Discul asta a venit atât de repede după cel din 2016 (primul din noua era Rage) și seamănă atât de tare cu el, încât mi-e greu să le deosebesc. Prima dată am crezut că e tot ăla de anul trecut. Peavy și-a găsit un partener entuziast și talentat în chitaristul Marcos Rodriguez, fan declarat al perioadei clasice Rage. Urmarea firească e că Seasons of the Black, ca și The Devil Strikes Again, aduce o actualizare plină de avânt a power/thrashului pe care îl făcea Rage în anii 90 (Missing Link, Black in Mind, End of All Days). Faptul că tobarul Lucky Maniatopoulos a fost drum tech-ul lui Chris Efthimiadis nu poate decât să dea și mai mult elan acestei inițiative. Și elanul e mare: nu numai că albumele au ieșit foarte repede unul după altul, dar fiecare are câte 6 piese bonus.
 E o schimbare pe care cei mai mulți fani o așteptau. Oricât de mult ne-ar fi plăcut jongleriile lui Smolsky sau trompetele și alămurile de pe Lingua Mortis, dacă suntem absolut onești cu noi înșine, ca fani Rage, trebuie să recunoaștem că cel mai tare și mai tare ne unge la suflet un riff zdravăn, ușor thrashy, urmat de un refren naiv, ușor cheesy, gen Firestorm, Sent by the Devil sau Higher than the Sky. Și Peavy, pentru că știe prea bine asta, exact asta ne livrează. Iar Marcos, pentru că înțelege perfect gândul lui Peavy, potrivește niște riffuri și niște solo-uri care frizează ireproșabilul suficient de des încât să închidem ochii la momentele când nu îl frizează. Ochii îi mai închidem și de plăcere, atunci când ascultăm un Justify, un All We Know Is Not sau un Serpents in Disguise, ca să enumăr doar câteva. Până la urmă, deși versurile albumului sunt tare sumbre (inimă frântă, fanatism, terorism, pedeapsa cu moartea, sinucidere, imensitatea universului și, cireașa de pe tort, o cursă terifiantă pentru a scăpa de fălcile infestate cu bacterii ale unui dinozaur) audiția lui e una dintre cele mai plăcute experiențe muzicale ale anului.

Klawz Nota: 9