TRACKLIST:
1. Marching To The Heartbeats2. Finland3. Back To Chapel Town4. And With Her Came The Birds5. Thirtyfour6. Dim7. Dark City, Dead Man |
Cand ascultasem prima data Cult Of Luna – Salvation (anteriorul album al trupei), acum vreo 2 ani, n-am avut rabdare sa aprofundez un pic muzica suedezilor, m-am plictisit repede si nu am mai pus mana pe el pana acum cateva saptamani. Si ma miram ca e considerat albumul lor de varf. Inainte de a asculta Somwhere Along The Highway, m-am hotarat sa mai dau o sansa albumului din 2004. Si rau era sa fac, pentru ca m-a prins atat de tare incat era sa uit sa-l ascult si pe cel nou pentru a putea scrie ceva despre el. Dar mi-am gasit ceva timp si pentru noul produs al suedezilor care, ca si precedentul, probabil ca va fi considerat un nou varf, pe care vor trebui sa-l depaseasca la realizarea urmatoare. Imi e greu sa va povestesc despre simbolistica baietilor astora, m-as pierde si v-as pierde si pe voi undeva de-a lungul drumului. Despre atmosfera, cu atat mai putin. Asta se traieste doar la ascultare, orice poveste v-as putea spune e inutila. Aici e de fapt partea ‘tricky’ cu acest album. Trebuie ascultat pur si simplu, 90% atent si 10% un pic pierdut dupa un pahar cu vin. Altfel risti sa te plictisesti si sa treci fara bagare de seama pe langa povestea suedezilor. Am recitit si recenzia colegului SkyDancer la Salvation, care reprosa in oarecare masura trupei faptul ca albumul poate fi pe alocuri cam monoton si apasator. Valabil si pentru curenta realizare a suedezilor. Pe piesa 'And With Her Came The Birds' spre exemplu, piesa construita doar pe o structura de chitara rece si banjo, daca nu te identifici cumva cu starea pe care vrea sa o transmita trupa, risti sa te intrebi de ce asa ceva trebui sa apara vreodata pe vreun album. Totul tine de stare, de atmosfera, de disponibilitate. E poezie, pe alocuri deprimanta, foarte rar dinamica si uneori violenta. Poezia asta e inregistrata in doar o saptamana, in conditiile in care altii stau in studio si de 10 ori mai mult. Din acest punct de vedere albumul mi se pare remarcabil, pentu ca nimic nu e in plus, nimic nu e in minus, n-a venit nimeni cu un riff cool si a zis “baieti, hai sa-l bagam si pe asta ca suna bine’. Totul e bine pus la punct, intr-un concept bine inchegat poate in toti acesti doi ani de la release-ul trecut. S-ar putea sa remarcati insa diverse lucruri care ar fi putut fi facute mai bine, mai atent. Eu unul am o problema cu o parte din tobe si cateva teme de chitara, dar nu-i neaparat nevoie sa am dreptate. Pe de alta parte, alte teme de chitara sunt de-a dreptul senzationale. Vocile sunt iarasi o parte importanta ala abumului si cred ca pe langa Klas Rydberg, altii 2 sau 3 dintre colegii sai se joaca cu microfoanerle pe aceste inregisrari, contribuind serios la atmosfera dar si la muzicalitate. Nu e un album pentru headbangeri. S-ar putea sa nu fie potrivit nici pentru toti cei sensibili (nu ca headbangerii n-ar fi sensibili). E un album aparte, care vrea si chiar reuseste sa creeze emotii puternice, stari de spirit, una dintre ele riscand sa fie insa plictiseala. E un album frumos cantat si bine produs, dar totusi mai mergeau niste zile de studio pentru lunile sau anii de conceptie. E un album calm in cea mai mare parte, cu o mare forta launtrica, dar care risca sa-i strice uneori balansul. E aparte ca si realizare, bogat in semnificatii, contradictoriu in compozitie. Trebuie ascultat neaparat, daca treceti de primele 10 minute s-ar putea sa va placa, oricum mai aveti peste 50 de ascultat. Dupa poezie, vine crunta matematica, cea care, cu cinismul numerelor ei ne enerveaza dar ne readuce la realitate si ne tine in viata. 10 pentru conceptie. 8 pentru productie. 9 pentru executie. Un 10 din nou pentru atmosfera generala. Si un 6 pentru momentele cand imi vine sa rup CD-ul in doua. Iese de un album bun. Doar ca albumele de genul asta n-au nevoie de nota.
|
alovelium.sylar e un dobitoc