PLACE OF SKULLS - The Black Is Never Far

Recunosc ca nu stiam ca Golgotha se traduce in engleza Place of Skulls si nici ca Victor Griffin a fost chitarist in Pentagram, trupa cult de prin anii 80, care ocupa un loc privilegiat in gasca "Noi, cei care am inventat doom-metalul". Toate aceste lucruri interesante, plus inca altele, le-am aflat pentru ca ascultarea albumului The Black is Never Far mi-a stirnit curiozitatea, deci iata ca metalul este un mobil al cunoasterii. Mobil, nu in sensul de telefon, man. Nu ginditi in felul asta prozaic si mundan, caci Victor Griffin pune probleme serioase pe primele doua albume Place of Skulls, el reflecteaza asupra relatiei omului cu cei si cele sfinte. The Black is Never Far descrie insa framintari sufletesti mai general valabile, cu care se pot identifica si cei care nu isi fac adnotari pe marginea Bibliei. Ne vorbeste pe alocuri si despre femeia iubita, ceea ce niciodata nu este rau. Iar calitatea versurilor e datatoare de speranta pentru viitorul poeziei din Tennessee, unde sta Victor cu casa. Calitatea muzicii e inca mult mai evidenta decit atit.

Chitarist, vocalist, compozitor si textier, Griffin se descurca foarte bine cu toate. Tonul de chitara mult cautat il duce undeva intre doom si stoner si cind se lasa in voia solo-urilor influentele blues ne mingiie auzul. Looking for a Reason e cel mai bun exemplu in acest sens, cu saxofonul lui catifelat si cu solo-ul de chitara de doua minute, cum facea Gary Moore cind era tinar. Griffin are o voce foarte buna pentru un chitarist, melodioasa, cu o usoara nota melancolica (un fel de Ozzy mai grunge, dar cu timbru totusi personal) si care are marea calitate de a se adapta atmosferei fiecarei piese. Si mai are linga el o sectie ritmica de nadejde care ii tine spatele si ii permit sa iasa la rampa fara grija.  Am zis doom mai sus, dar nu va ginditi la Candlemass sau Solitude Aeternus, ci mai degraba la Cathedral (Griffin a facut un turneu cu ei si i s-a propus un post permanent, dar era prea beat) si Black Sabbath. De fapt, ginditi-va si  mai mult la Black Sabbath, pentru ca uneori influentele sunt un pic cam prea evidente pe alocuri (Sense of Divinity, Masters of Jest), dar sunt balansate cu riff-uri grase care prind ceva viteza si antreneaza pe cei pe linga care trec (Relentless, Prisoner's Creed) si de pasaje mai calme de o expresivitate coplesitoare (Darkest Hour, The Black Is Never Far, Lookin' for a Reason, Changed Heart).

Melodie, apasare, groove gratios, vintul prin par, lacrima in coltul ochiului, regret, revolta si renuntare, frumos asezate una linga alta si una peste alta si aduse noua sub numele The Black Is Never Far, asteapta sa le descoperiti si eu va incurajez in acest sens.

Klawz Nota: 9