KALMAH - The Black Waltz
FORMAT: CD DATA APARITIEI: 22.02.2006 CASA DE DISCURI: Spikefarm Records 8.0
NOTA METALFAN: 8.4
NOTEAZA ALBUM: 4 voturi
Top 2006: #215 |
Kalmah Componenta: Pekka Kokko - voce, chitara Antti Kokko - chitara Janne Kusmin - tobe Timo Lehtinen - bas Marco Sneck - clape |
TRACKLIST: 01. Defeat02. Bitter Metallic Side03. Time Takes Us All04. To The Gallows05. Svieri Doroga06. The Black Waltz07. With Terminal Intensity08. Man Of The King09. The Groan Of Wind10. Mindrust11. One From The Stands |
Kalmah e una din trupele finlandeze deranjate ca sunt comparate constant cu Children of Bodom, si daca ma gindesc in ce fel suna ultimul album Children of Bodom, ii inteleg perfect. Asa ca, fratii Kokko au cules un tobar si un basist de la Catamenia si un clapar de la Poisonblack, si au pornit, cu hotarire, sa demonstreze, inca o data, cine sunt ei de fapt. A rezultat acest al patrulea album Kalmah, The Black Waltz. Ma uit la coperta lui si, zau ca nu ma pot decide daca e mai urita sau nu decit cele de pina acum, faptul ca e alb negru si ca poarta semnatura unui tip cu acelasi nume ca tobarul de la Sentenced nu ma ajuta deloc in aceasta problema. Ce e dedesubt. Vai mie, acum imi aduc aminte ce m-a impiedicat sa consider pe They Will Return un album genial: vocea. Chiar daca acum e deghizata intr-o mormaiala mai spre death metal, odata ce am cunoscut-o, o recunosc dintr-o mie. Este Peka Kokko, unul dintre cei mai nesarati si anosti vocali pe care i-am auzit, bun chitarist si compozitor, de altfel. Nu stiu cum ar fi sunat piesele cu alta voce, dar tare mult as vrea sa fi aflat. Dar sa le lasam pe cele rele. Instrumental, The Black Waltz e cel mai melodic album Kalmah. E interesanta combinatia chitara/clapa, care da nastere unor faze care au mai mult de-a face cu power-prog-ul decit cu black/thrash/death-ul de unde vine Kalmah, care totusi isi cere partea si si-o si primeste prin traditionalele pasaje de tobe accelerate, de care nu este bine sa abuzam cind vrem sa fim considerati originali. Daca punem si o clapa glaciala peste ele, putem sa ne agatam in piept o cocarda pe care scrie „eu folosesc clisee”. Oops, am zis ca le las pe cele rele. Anti Kokko, chitaristul, e talentat, se vede la solo-urile pe care le mai strecoara uneori si pe sub refrene, ca sa mai dea o idee de melodie vocii lui frate-sau. Si la duelurile cu claparul, desprinse din alt film, unde jucau Malmsteen si Johansson. Am auzit citeva riff-uri bune pe ici-acolo (To the Gallows, Mindrust, Man of the King), dar felul in care sunt lucrate dupa ce ne sunt prezentate m-a facut sa imi pierd interesul pentru ele. Desi baietii incearca sa foloseasca clapa si chitara ca sa imbine melodia si agresivitatea intr-un fel nemaifacut pina acum, ceva ii impiedica sa dea lovitura. Daca stau asa si iau fiecare piesa in parte, sigur, asta nu e rea, nici asta nu e rea, dar dupa ce se termina toate, am uitat tot-tot din ce am auzit. Oricum, cel mai interesant lucru pe album e chitara lui Anti, dar nici ea nu mai e ce era odata. Man, pe timpuri sareau scintei din ea. Mda, am zis ca le las pe cele rele. Cele bune sunt ca se incearca ceva nou. Din pacata nu prea se reuseste. Daca tolerati sau poate chiar apreciati bombaiala monotona a lui Pekka Kokko, o sa va placa mai mult sau poate chiar mult mai mult decit mi-a placut mie.
Klawz Nota: 8
|
un album excelent al unei formatii senzationale. Vocea nu suna foarte bine dar asta nu-i impiedica sa fie cei mai buni din zona melodic death metal. Antti Kokko e de neatins indiferent de ce spun "specialistii".