IRON FIRE - To the Grave

Timpul trece. Mai greu sau mai usor, depinde unde esti si cu cine, dar trece. Poate o zi de vineri trece mai usor ca una de luni, poate o ora trece mai greu pentru unul decit pentru altul. Dar, pina la urma, trece. Si pentru unul si pentru altul. Numai pentru Iron Fire nu. Notiunea de trecere a timpului este pentru ei o treaba despre care au auzit vorbindu-se, despre care, poate au citit prin reviste sau pe net, dar care nu ii priveste in mod direct. Daca iau o piesa de pe albumul din 2000 si o strecor printre astea de pe To the Grave, nu o sa sesizati vreo diferenta. Toate cele cinci albume ale flacailor suna de parca ar fi fost scrise acum 20 de ani si inregistrate acum 10. Difera doar culoarea dominanta a copertilor si nivelul de inspiratie pe anul respectiv. Asa ca tebuie si eu sa fiu foarte atent sa nu scriu aceeasi recenzie de anul trecut. A, ce noroc ca anul trecut n-am scris eu, a scris Skydancer.

To the Grave e un album cu respect pentru inaintasi - mai ales pentru Helloween si Running Wild - si cu respect pentru granitele fixate de ei. In afara faptului ca se aud destul de des clape bombastice si ca uneori, riffurile lui Kirk Bacjarach sunt mai violente decit cele care se auzeau in anii '80, in afara acestor doua "nebunii", piesele curg previzibil si bifeaza cit mai multe sabloane posibil. Aruncati-va la repezeala ochii pe titluri si o sa intelegeti ce vreau sa zic. Si muzica e la fel ca titlurile: old school, adica, pardon ei isi spun "true". In principiu, nu am nimic cu genul asta de abordare, desi, trebuie sa recunoasteti ca un refren ca "Kill for metal" e imposibil sa nu iti smulga barem un zimbet. Mi-l si inchipui pe colegul Dragos P. dindu-i cu o sticla in cap lui Cynyc ca sa ii fure promoul cu Iron Fire si sa fuga, tremurind de nerabdare sa-l asculte, in timp ce, alaturi, Hellhammer si Tzugu se string de git pentru foaia cu prezentarea trupei. Da, e un gen care te binedispune, iti creste moralul si parerea despre sine, e un gen simpatic, de a carui limitare autoimpusa poti sa faci abstractie, cu o conditie: sa fie bine cintat. Constat insa ca Iron Fire nu si-au regasit forma de la primul disc, desi o cauta de 8-9 ani. In afara de citeva faze interesante pe The Battlefield, March of the Immortals si Hail to Odin, albumul ma plictiseste chiar si dupa 10 ascultari. Fara sa pot spune ca e prost, totusi nu gasesc pe el nici un refren, riff sau solo care sa ma entuziasmeze. Recomandat doar fanilor power metal. Celor mai "true" dintre ei.

Klawz Nota: 6.5