HYPOCRISY - Virus

Aparitia lui Virus m-a luat prin surprindere. E un album pe care nu il asteptam asa devreme. Uneori surprizele de genul asta sunt numai bune si contribuie semnificativ la valoarea adaugata a produsului in sine. Asta atunci cand sunt placute. Fiind vorba despre Hypocrisy, teorema e implicita.

Lui Tagtgren nu ii place monotonia si nu va scoate niciodata doua produse consecutive care sa sune la fel. Daca privim in urma, de circa 6 ani incoace, albumele au fost cam asa: Hypocrisy (balansat si supermelodios), Into the Abyss (rapid si agresiv), Catch 22 (industrializat si experimental), The Arrival (cu tempo mediu si multa greutate). Ce putea oare urma in 2005?

Piesa Warpath, vitezista si sacadata, m-a dus cu gandul deopotriva la Into the Abyss si la The Final Chapter. Clapele, trasand maiastru fundalul sonor, mi-au creat impresia surprinzatoare ca ascult un Dimmu Borgir din perioada Stormblast. Si nu numai clapele. E ceva dimmu borgirish pe bucata asta.

Scrutinized este o compozitie tipica death metal, dar un death metal in maniera power, greu si apasat, tipic suedez. Chitara merge splendid si pot spune cu mana pe inima ca Peter a creat niste riffuri greu de uitat. Am avut impresia ca la voce este Tagtgren de la Bloodbath si nu cel de la Hypocrisy.

Fearless, pusa cap la cap pe schema de succes folosita si la Erased, Roswell '47 sau Fractured Millennium, este “hit”-ul albumului. Avand un tempo mediu, un ritm diavolesc si aproape dansabil, e genul de piesa care nu are cum sa nu te prinda. Vocea, destul de blackened, tipa revoltat si nervos si are veleitati de lama de scalpel, patrunzand deopotriva sinapsele si sufletul.

Cand incepe Craving for Another Killing se creaza impresia de cea mai brutala melodie (sau sa spun cantec, ca FSU?) de pe Virus, ofensiva si vicioasa. Atunci cand nu e rapida, are un groove (malefic!) de care numai Hypocrisy sunt in stare. M-am razgandit, doar pare cea mai brutala.

Let the Knife Do the Talking pare decupata de pe Abducted sau The Final Chapter, cu mentiunea ca productia se revendica mai mult la anii recenti decat la cea de acum 10 ani. Aici se sesizeaza extraordinara maiestrie a lui Horgh precum si mania acestuia de a folosi pedala dubla cand te astepti cel mai putin. 15 ani de baterie nu sunt putin lucru. Aproape ca nu imi vine sa cred ca piesa asta a vazut lumina zilei in 2005.

A Thousand Lies vine cu o noua portie de Hypocrisy, asa cum s-au produs ei pe albumul omonim, cu voci tipice pentru black metal, multa melodie, mult balans, multe clape si maiestuoase pasaje de clean guitar. Nu gresesc prea tare, sper, cand afirm ca Peter Tagtgren inca iubeste sound-ul gotic si se pricepe de minune sa il puna pe portativ.

Nu stiu de ce, dar Incised Before I've Ceased, pe langa ca are un titlu bestial, mi-a placut cel mai mult de pe tot discul. E o piesa in care partitura fiecarui instrument este o adevarata bijuterie, iar Horgh este bestial. Vocea lui Peter Tagtgren are un iz de testament sonor iar pasajul neoclasic de la mijloc este surprinzator si pica bestial in context.

Blooddrenched va reusi sa smulga un zambet iubitorilor de death metal. Old si true din cap in coada, cu solouri smucite, scurte si intense, ofera aproape 4 minute de delectare, reusind sa ma si socheze la un moment dat, cand pentru circa 20 de secunde am avut impresia ca ascult Cannibal Corpse. Nu glumesc!

Compulsive Psychosis, atunci cand nu aduce cu Into the Abyss, are un profund iz de muzica clasica, dar probabil totul este doar o iluzie datorata partiturii de chitara, una extrem de catchy si melodioasa. Tot aici avem si confirmarea ca Peter nu e doar un bun riffeur, ci si un bun executant de solouri. Inca o piesa care imi place extrem de mult.

Discul din 2005 se incheie cu fatalista Living to Die, un adevarat testament sonor cu influente de mars funebru. Cohorte de stele si asteroizi se sting mute si intreg universul se scufunda in intuneric.

Requiescat in pace!

Sake Nota: 9.5

Daca termenul workaholic ar necesita pe langa definitie si anumite exemple concrete, cu certitudine Peter Tagtgren s-ar regasi printre ele. Este de-a dreptul uimitor cum acest muzician reuseste sa compuna intr-o perioada scurta de timp atat de multe piese BUNE. Si nu ma refer aici doar la principala sa trupa, Hypocrisy, dar si la proiectul Pain.

Hypocrisy este una din trupele mele preferate din death metalul european si urmaresc cu interes evolutia muzicala a suedezilor inca de la remarcabilul album The Forth Dimension (1994). Adept al experimentelor si al nonconformismului in muzica, Tagtgren este un maestru al imprevizibilului. Niciodata nu poti ghici ce anume are in cap Peter pentru un nou album, si nici nu poti intui cum vor suna viitoarele albume Hypocrisy sau Pain.

Noul album Virus este - se putea altfel? - surprinzator. Sa aiba vreo contributie faptul ca este discul cu numarul 10 din cariera trupei? Sa marcheze Virus in acelasi timp inceputul unui nou capitol pentru Hypocrisy dar si reintoarcerea catre radacini? Greu de spus, cert este ca mai mult ca niciodata suedezii au gasit reteta ideala de a mentine un balans perfect intre death metal-ul brutal, in cea mai pura forma old school, si melodie.

Dupa ce asculti in intregime albumul, realizezi ca Virus are mult mai multe puncte in comun cu albume ca Abducted sau Hypocrisy, decat cu ultimele doua creatii discografice. Piesele Warpath si Scrutinized te naucesc pur si simplu cu agresivitatea lor, pentru a lasa apoi locul lui Fearless , cu siguranta hitul albumului, daca ar trebui sa ii atribuim o asemenea eticheta. Captivant este un cuvant parca prea banal pentru a incearca sa descriu o asemenea compozitie. Gravitand in jurul propozitiei ”we are not afraid”, piesa te pune pe ganduri de indata ce ii deslusesti continutul liric.

Asaltul sonor asupra ascultatorului continua cu aceasi rautate incisiva pana la finalul discului, alternand momente de brutalitate extrema (in mare masura “vina” ii apartine lui Horgh – ex Immortal), cu schimbari neasteptate de ritm si secvente bizare, de “atmosfera”. Spre exemplu, Incised Before I've Ceased este genul de compozitie care iti da fiori, in special la refren, cand Peter urla deznadajduit: “ I don't want to live” ...

Ma intrebam oare cum sa motivez faptul ca albumul nu primeste totusi nota maxima. Am gasit destul de greu raspunsul – minutajul. Cele 45 de minute (insuficiente!) ma scapa de aceasta grea sarcina, de a identifica si o caracteristica negativa a lui Virus . Este totusi un amanunt n

Dragos P. Nota: 9.5

Bucuresti, un subsol oarecare, pe undeva in Centrul Vechi. In ciuda aparentelor si a asteptarilor, e destul de curat in incapere, desi sunt zeci si zeci de cutii cu cd-uri si promouri. Doua boxe mari troneaza maiestuos in colturi, iar intre ele un rack cu tot ce trebuie pentru a asculta la un nivel decent o muzica de calitate.

Redactorul Sake se agita vizibil la o tastatura, facandu-si constiincios rolul de PR Manager al redactiei Metalfan, aka chat cu admiratoarele redactiei. Bineinteles, Nevermore polueaza atmosfera cu al lor Enemies of Reality, remasterizat.

Dum-dum-dum! Scarile duduie sub greutatea lui Dragos, redactorul sef, care intra in mare viteza.

S: A venit Hypocrisy mah, eji nebun. Cand naiba au avut astia timp si inspiratie sa mai scoata un album, ca parca ieri au scos The Arrival. Sigur e slab, sa vezi ca ma dezamagesc si astia.

D: Termina mah, ai ascultat ca lumea si tu macar o piesa? Ia baga Fearless , sa vezi ce te “dezamagesti” imediat.

S: Dada, stiu eu ca eji cu Peter, de cand ai baut berea aia cu el la Budapesta, mister Tagtgren ti-e mai prieten ca noi.

D: Deci, fii atent ca e si micutul Horgh la baterie, e mijto de tot. Are ritm, e mult peste ultimele experimente Hypocrisy. E death metal super bine lucrat, tehnic si agresiv, cum iti place tie. Cred ca lui Strasse nu o sa ii placa, stii ca el e delicat ca o domnisoara: “Hai mah ca e prea violent, e cam prea rapid. Hmm, nu stiu daca imi place asa de mult, tre' sa-l mai ascult.”

S: Haha, ai dreptate, asta pana nu mai scoate Lake of tears album nou, nu o sa fie multumit de nimic, micutul programator.

D: Lasand gluma la o parte, sa vezi ce riffane baga. Ce sa mai, geniul lui Tagtgren s-a cam dezlantuit: Let the Knife Do the Talking , Warpath , etc totul e bine lucrat, super asezat. Nu e ceva care sa deranjeze, si tare mi-e teama ca ne va fi greu sa nominalizam o piesa proasta.

S: Sa stii ca ai dreptate, au si clape, au balans, au groove (oh, nu scap de cuvantul asta in viata mea) iar Peter da bine de tot din voce man. E death metal asa cum ar trebui sa fie in anul de gratie 2005.

D: Un album retrospectiva Hypocrisy, imbracand vechiul in haine noi, ridicand rifful la nivel de arta suprema, cu o compozitie si o productie de nota 10, asta spun, clar. O sa fie o cronica mijto, o sa revenim in forta dupa vacanta, ceea ce e chiar bine.

S: Tu vezi cat de ciudata e A Thousand Lies , nici nu zici ca face parte din album, desi, daca o asculti bine, se incadreaza perfect in raul de furie revarsat de trupeti asupra ascultatorului, terminandu-se brusc, parca fara a pune punctul pe i, lasandu-te sa continui lupta inceputa de ei.

D: Ia uite, ce bine le zice maleficu'! Suna bine de tot, hai, la cronica, sa te vad ce zici acolo.

Brusc, intr-o miscare demna de un prestidigitator, Skydancer isi face aparitia neauzit in incapere,mitraliind o suta de cuvinte pe minut:

Sky: Bah, de ce nu mi-ati zis si mie mai devreme mah de Hypocrisy-ul asta, sau acuma a aparut? Ce de riffuri frate, nu se mai termina, si sunt unu mai mijto ca altul. Iar Peter ala, sau care e la voce la astia, ce scoate din el, zici ca acum moare, acum s-a sculat din morti. Cine e la baterie mah? Si sa nu imi ziceti ca tot Peter baga si solo-urile ca ii dau cu Sarumana la prima intalnire. Ce sa mai, sunteti bulangii, tineti lucrurile bune numai pentru voi. Pacat ca nu le am eu asa bine cu death-ul, ca sa vezi ce cronica va bagam

S, D: Hahahaha!

“ … We are no one
We're just living today “

Living to Die

SkyDancer Nota: 9