LEATHERWOLF - World Asylum

The Triple Axe Attack Is Back!
Ce-i aia, domn'e, triple axe attack? Am cautat destul pina sa gasesc pe un site niste oameni care sa imi explice si mie clar, ca sa stiu ce vorbesc si sa nu ma fac de ris in fata voastra. Inseamna o trupa cu trei chitaristi, iar Leatherwolf se mindresc teribil cu faptul ca au fost prima trupa de felul asta, inainte de Lynyrd Skynyrd si Iron Maiden. Incepind din 1984 si pina acum vreo doi trei ani, Michael Oliveri a fost si vocal dar si a treia chitara a trupei, al carei traseu e imortalizat pe doar trei albume de studio, care au facut ceva senzatie pe scena americana la vremea lor. Insa Michael s-a plictisit si a optat pentru rolul de tata de familie responsabil. In locul sau s-a incercat ademenirea lui Jeff Martin (Racer X), dar pina la urma Leatherwolf s-a ales cu Wade Black, care are deja experienta la inlocuit vocalisti cu carisma (vezi primul si singurul album Crimson Glory dupa despartirea de Midnight, Astronomica). Numai ca Wade nu prea e chitarist, cum or face sa rezolve triple axe attack-ul ramine de vazut.

In afara de Wade, albumul World Asylum mai prezinta fanilor inca doi noi membri: chitaristul Eric Halpern (Helstar/Destiny's End) si basistul Pete Perez (Riot). Nu stiu in ce fel au influentat schimbarile astea muzica trupei, e prima oara cind ii aud, de fapt e prima oara cind aud de ei si chiar cred ca meritau sa fie ceva mai cunoscuti.

World Asylum e un album extraordinar prin intentii, dar un picusor nefericit prin finalizare. Felul convingator in care combina heavy metalul cu glam & hair metalul, grunge-ul si, pe alocuri cu thrash-ul fac din el o aparitie rara, as zice chiar unica, mai ales astazi, cind toata lumea ii da cu metalcore in sus, cu melocore in jos, cu hardcore in dreapta si cu celelalte core-uri in celelalte directii. Inceputul discului sta sub semnul unui heavy/thrash cam dubios, dar totusi thrash, cu refren de Testament mai soft si cu solo-uri batrinesti dar vioaie. Totusi, nimic impresionant. Dar King Of The Ward o coteste brusc si hotarit spre glam metal si toata lumea se poarta de parca nimic nu s-ar fi intimplat. Suna ca la carte, piesa are acea glamoroasa melodie nonsalanta a vremilor de demult, cind Leatherwolf era o trupa in plina afirmare. Ritmul este aproape dansabil, (va mai amintiti cum se unduiau spectatoarele in videoclipurile Whitesnake?) iar vocea ragusita a lui Wade Black se incadreaza perfect in peisajul sonor si ma face sa ma gindesc daca nu cumva l-am judecat prea aspru pentru prestatia de pe Astronomica. Cea de-a treia directie in care trage albumul apare odata cu a treia piesa, Behind The Gun, un heavy melodic in forta si potential de headbanging si, daca ma intrebati pe mine, compozitia cea mai reusit a discului. Celelalte momente de virf le-am sesizat a fi glam/grunge-ul cu refren contagios cu numele Dr. Wicked si Institutions. Restul pieselor se invirt in zona trasata mai sus, care lasa loc la multe improvizatii, este o piine de mincat pe acea parte, vorba comentatorului sportiv. Dar se invirt fara prea mare folos, pentru ca nu au cu ce sa tina treaza atentia ascultatorului, impiedicind albumul sa fie chiar de neocolit. Totusi, sunt vreo 2-3 refrene cu care veti ramine in minte dupa 2-3 ascultari, ceea ce nu e chiar de ici de colo pentru o trupa care vine dupa o pauza de 15 ani, dar e cam putintel pentru o fosta mare speranta a scenei americane. Deci e chiar asa cum se evindentiaza pe refrenul piesei King of the Ward: I'm not perfect, I confess/ I'm no better than the rest. Gura pacatosului adevar graieste.

Klawz Nota: 8