SOLEFALD - Black for Death – An Icelandic Odyssey Part II
FORMAT: CD DATA APARITIEI: 24.11.2006 CASA DE DISCURI: Season of Mist 8.0
NOTA METALFAN: 8.7
NOTEAZA ALBUM: 5 voturi
Top 2006: #86 |
Solefald Componenta: Cornelius Jakhelln – voci, chitara, bas; Lazare Nedland – voci clean, claviaturi, tobe |
TRACKLIST: 01.Red for Fire + Black for Death02.Queen in the Bay of Smoke03.Silver Dwarf04.Underworld (Instrumental)05.Necrodyssey06. Allfathers07. Lokasenna Part 208.Loki Trickster God09.Spoken to the End of All (Poem)10.Dark Waves Dying (Instrumental)11.Lokasenna Part 312.Sagteller |
Destination unknown. Asta pare sa scrie pe indicatorul aflat la inceputul traseului muzical al tot multor trupe norvegiene de “black metal”. Sunt prea multe pentru a le mentiona si indivizii aflati sub lupa mea saptamana aceasta nu fac exceptie. Am sa incerc sa nu transform recenzia de fata intr-una biografica, ci mai degraba intr-una de prezentare a partii a doua a ciclului “colorat”. A fost sa fie Red for Fire, An Icelandic Odyssey Part I, care la vremea aparitiei m-a rupt in doua, ocupand un loc de frunte in top 10-ul meu din anul respectiv. Un astfel de album creeaza precedent si, automat, am avut ceva asteptari (chiar ridicate) fata de Black for Death, an Icelandic Odyssey Part II. Si nu stiu daca am facut tocmai bine. N-as vrea sa va induc in eroare si nici sa credeti ca Black for Death e vreo chifla de album, caci ati fi departe de adevar. El e misto in felul lui, dar respecta nepermis de mult reteta anteriorului (adica un soi de hora absolut dementa in care si-au dat mana parti egale de black metal, viking metal, epic metal, classic metal, power metal, gothic metal, progressive metal, poezie, incantatii si folclor) si e deficient la capitolul sclipire. Adica nu il are pe vino-ncoace sau, daca preferati, pe that certain something. Am decis sa le acord circumstante atenuante pentru 2 motive: pentru ca sunt la primul derapaj de acest gen si pentru ca poate li se pare ca si-au cristalizat un “trademark” care ii aranjeaza si vor marsa si in continuare pe ideea asta. Un alt pacat pe care i-l gasesc lui Black for Death e ca abunda de momente in care nu se intampla nimic, parca tot ar sta sa inceapa si nu mai incepe. Cu alte cuvinte e prea static si ma pierde de fiecare data pe undeva pe la mijlocul auditiei. Poate totusi am imbatranit eu si nu mai am nici rabdarea si nici puterea de intelegere a metalului asta ceva mai “simandicos”, poetic si maiestuos. Acum circa un an jumate mi se parea ca Solefald sunt un fel de Borknagar mai indraznet (si era de bine), acum insa nu mai sunt sigur daca afirmatia mea sta in picioare. Mai nasol inca este ca si Borknagar m-a lovit (aproape la propriu) intre timp cu un album a carei intentie nu am priceput-o, deci cu efect 0 asupra subsemnatului. Ca sa nu mai vorbesc despre interludii, poeme si piese instumentale. Daca le adunam dau 5. E o cifra ok. Daca insa le scadem din totalul de 12 al albumului, poc, se schimba optica si brusc nu mai e ok. Stiti cum arata o felie de svaiter (scuzati-mi divagatia cu iz culinar)? Ei bine, din pacate cam asa mi se pare mie ca arata ultimul album Solefald. Facut pe graba, cu burti, cu gaurele, scos pe banda ca sa se integreze in noul trend “anul si albumul”, unul pe care il gasesc pacatos si absolut daunator calitatii produsului finit. E ca in vorba aia populara cu ulciorul care nu merge de multe ori la apa. La capitolul “bune” treaba e mai simpla: avem Necrodyssey (pentru riff-ul totalmente neoriginal dar tapan de incremenesti), eleganta Allfathers (un adevarat imn nordic, mandru si semet) si Sagteller (pe alocuri foarte tributara black metalului epic de manual, dar fara a pica in capcana monotoniei si a incremenirii in portativ). E mult? E putin? Mie mi-a dat exact nota pe care am detestat-o cel mai mult de cand ma stiu. 8, caldut, nici prea-prea nici foarte-foarte. Until next time…
Sake Nota: 8
|
Comenteaza la: Black for Death – An Icelandic Odyssey Part II