BROTHER FIRETRIBE - Sunbound

AOR-ul a devenit un gen muzical atât de underground, atât de invizibil (era să scriu: mort), încât Wikipedia nici măcar n-a auzit de el. Există pe celebra enciclopedie online un articol pentru Adult album alternative, care te trimite apoi spre Album-oriented rock, dar astea sunt chestii diferite, chiar dacă nu lipsite de legătură cu adult-oriented rock-ul. În acest ultim sens, acronimul AOR a început să circule cândva pe la sfârşitul anilor şaptezeci, devenind apoi popular în anii optzeci. Pe vremea aia termenul era folosit pentru un hard rock uşurel (era să scriu: soft hard rock), elegant şi sofisticat din punct de vedere instrumental. Orice trupă AOR trebuia să aibă un clăpar. Dincolo de asta, diferenţa dintre AOR şi hard rockul „normal” e cam la fel de dificil de explicat ca cea dintre „technical” şi „brutal” death metal. Pentru cine nu le are cu death metalul sunt oricum ambele inascultabile.

La origine, AOR-ul era deci anti-punkul absolut. În zilele noastre e punkul absolut. (Nu există gen muzical care să meargă mai hotărât împotriva curentelor dominante ale momentului.) AOR-ul nu e deci mort, se odihneşte doar. S-a mutat adică din arene în cluburi underground. Cam asta e concluzia ce am tras-o după recentul concert Brother Firetribe de la Budapesta, unde formaţia a reuşit să adune mai multă lume decât Avatarium. Rezultat destul de frumos, care m-a mirat nu numai pe mine ci şi pe Pekka Heino. Where did you guys all come from?! - a exclamat frumuşelul vocalist Brother Firetribe (sincer, aşa, cu părul scurt, aminteşte de Christian Slater), când luminile au căzut pentru prima oară peste public. From the past, of course. Media de vârstă a celor veniţi la concert era în cel mai bun caz de 35 de ani.

Brother Firetribe e, după câte se ştie, proiectul AOR înfiinţat de Emppu Vuorinen în urmă cu vreo cincisprezece ani (turneul ce se desfăşoară zilele acestea e unul aniversar), adică aproximativ în perioada în care Tuomas Holopainen se certa cu Tarja Turunen şi Nightwish era pe butuci. Aşa stând lucrurile, nu exista nici o garanţie ca False Metal, albumul de debut Brother Firetribe din 2006, să mai fie urmat şi de altele. Nightwish a fost repusă în funcţiune şi Emppu s-a întors la locul de muncă, mai ales că şanse să trăiască din Brother Firetribe nu prea existau. Apoi, nu doar titlul LP-ului de debut, ci şi numele formaţiei sugera că s-ar putea să fie vorba doar de o glumă. Trupa, în acord cu aceeaşi Wikipedia, a fost botezată după un tenisman finlandez (Veli Paloheimo, adică „Brother Firetribe” în engleză), pe considerentul că urma să cânte o muzică „tennis heavy”. (Iată o definiţie bună pentru adult-oriented rock.)

Emppu nu a renunţat cu toate acestea la Brother Firetribe. Formaţia a continuat să înregistreze, chiar dacă nu cu regularitate. Patru LP-uri în unsprezecev ani reprezintă totuşi un rezultat onorabil. Pe False Metal trupa a mai făcut câteva concesii euro-rockului contemporan, ulterior ea a evoluat însă spre un sound optzecist pur. În acest sens, Diamond in the Firepit rămâne LP-u Brother Firetribe perfect. Există şi pe Sunbound un număr mare de piese foarte bune (Heart of the Matter, Last Forever, Shock, Big City Dream sau ceva mai „progresiva” Phantasmagoria), dar parcă nici una nu dă acea impresie de clasic atemporal ca For Better or for Worse de pe Diamond in the Firepit. Alt cusur nu are însă nici Sunbound.

Ar fi desigur fain ca Vuorinen să-şi dea demisia din Nightwish şi să se concentreze pe Brother Firetribe, dar probabil că nu se va întâmpla aşa. Pe de altă parte, poate că formaţia va concerta măcar ceva mai mult pe viitor. Turneul aniversar pare să fie un (mic) succes. Apropo, de aproape Emppu arată ca o variantă foarte-foarte simpatică a lui Bob din Twin Peaks.

Gabriel Szünder Nota: 9