concerte

Crippled Black Phoenix cu The Devil’s Trade în deschidere – muzică de salon dintr-o eră inexistentă

Crippled Black Phoenix cu The Devil’s Trade în deschidere – muzică de salon dintr-o eră inexistentă
TRUPE: Crippled Black Phoenix

 În secţiunea noastră de concerte nu s-a mai scris nimic de astă-vară. Ultima dată, Gedi băga trei rânduri pertinente despre momentul The Hives la Green Sounds Festival, pe care le încheia cu dorinţa lui foarte interesantă de a vedea Turbonegro la inaugurarea catedralei mântuirii neamului… Prost. Asta ar face lucrurile demne de adevărata lor esenţă: genul comediei! Eu m-am oprit din a mai face reportaje scrise despre concerte pe undeva prin iunie. Mă întorsesem de la un concert foarte sănătos cu Body Count în Budapesta, m-apucasem să scriu şi m-am întrebat: de ce fac eu asta? Cum n-a venit răspunsul, am lăsat-o aşa. După cum vedeţi şi la celelalte secţiuni, nu se întâmplă mare lucru. Probabil că pe toţi ne marchează lipsa de timp şi faptul că nu mai dăm play la „cel mai discurs motivaţional” cu Florin Dobre. Altfel, am fost la o grămadă de show-uri marfă, de exemplu Nick Cave and the Bad Seeds în Bucureşti astă-vară s-a auzit mai bine ca pe Stadthalle din Viena, Arcade Fire a făcut nebunie a doua zi, Massive Attack a sunat fabulous la Arenele Romane, păcat că cineva a conectat un ecran mare pentru un aşa-zis show vizual, despre Judas Priest şi comicul de organizare a scris H., Tormentor la Beyond the Gates în Bergen a fost cea mai corectă mizerie, ceea ce s-a numit Motstrøms a fost cu adevărat deosebit – în Nottoden familia şi prietenii lui Vegard Sverre Tveitan şi Heidi au pus în scenă o chestie unică în care o compoziţie pe pian StarofAsh executată de violoncelistul Raphael Weinroth-Browne ducea într-o secvenţă Emperor care apoi se transforma în Leprous ca să ajungă la Ihsahn, cu interludii pe vioară, poezie scandinava şi un final dat de Einar Solberg cu Weinroth-Browne care a făcut linişte totală… A, da, Leprous acum vreo lună, două a umplut Quantic-ul până la refuz, după ce cu puţin timp înainte cântase în Sibiu, la Artmania, unde cred totuşi că Mogwai a fost apogeul. Venise şi Agent Fresco atunci în Bucureşti, dar şi mai mult m-am bucurat de prezenţa asta la after-party-ul evenimentului din Nottoden despre care am menţionat. Voivod în Cluj-Napoca a făcut tranziţia către un nou tip de forţă tipic trupei canadiene, Phurpa la Biserica Anglicană a băgat frica în populaţie cu tehnici tantrice, Eivør în Control cu casa închisă a prezentat ceva ireal de sălbatic şi blând în acelaşi timp, o frumuseţe chiar rară, Hypocrisy în Viena a chemat extratereştrii în cel mai adevcat mod cu putinţă, iar Sex Pula Pistol săptămâna asta în acelaşi Control a demonstrat într-un fel super-spectaculos că oamenii din cultura asta au o singură problemă, se iau mult prea în serios. SPP-ul nu face asta şi umple săli de concerte în care se formează două mosh pits simultan când se cântă despre Acky de la trupa ZAR, vorbeşte toată lumea despre asta, toţi râd şi se miră, alţii iau până şi asta în serios… Deci, fenomen pur şi nimic altceva. Sigur am mai văzut chestii mişto, dar ajung astea acum.  
 
Da, titlul textului se referă la altceva, nu la o retrospectivă, dar pentru că n-am putut până acum să mă ocup de rezumarea celui mai recent concert Crippled Black Phoenix în ţară, n-am decât să fac o aroganţă generală şi să le pierd pe toate printre rânduri. Dacă nu-mi dădeam cuvântul înainte de show că am să scriu despre, sigur n-o făceam. Au trecut trei săptămâni de la eveniment, nu obişnuiesc să rămân în trecut. La câteva ore după concertul britanicilor la Quantic – când era dimineaţă şi dormeam în cap cu întrebarea „why being here tomorrow?”, derivată dintr-un vers care se aude în piesa „To You I Give” de pe cel mai nou disc, „hope we'll still be here tomorrow” zice vocalistul – murea cineva din familia mea. Staţi flex, nu se plânge, omul avea o vârstă, numai că se întâmpla să fie pentru prima dată când cineva atât de apropiat mie se retrăgea. Curând m-am dus la o înmormântare picturală, unde natura impunea un cântec transformator de „la revedere”. Ziua care urma concertului era singura în care aş fi avut timp să scriu despre, dar fiindcă n-avea cum să-mi mai pese despre asta atunci, încerc acum, repede, să-mi amintesc ceva. 
 
Îmi aduc aminte că a început târziu concertul, iar 7inc, entitatea care a organizat toată treaba în Bucureşti, nu avea cu ce să salveze situaţia. Concertul din Bucureşti a avut loc pe 10 octombrie, iar cu o zi înainte ambele nume aflate în turneu, Crippled Black Phoenix cu The Devil’s Trade, au cântat în Timişoara. Scenariul a fost probabil cel mai clasic pentru orice trupă din vest: hartă, direcţia Timişoara – Bucureşti, 570 de kilometri, se imaginează un drum de maxim şase ore cu opriri, se consultă din nou harta care zice şapte ore şi jumătate de condus, nu pune nimeni sănătos la cap (din afara României) problema că toată combinaţia poate duce la zece ore. Aşa că, la ora la care era anunţat opening act-ul, Crippled Black Phoenix încă făcea probe de sunet şi normal că dura mai mult decât în cazul altor trupe, mai mulţi oameni, adică trei chitare, două instrumente cu clape şi trompetă, plus mai mult voci… Cel puţin o oră şi jumătate s-a întârziat cu toate. Nu a fost vreo problemă având în vedere cât de frumoasă a fost şi încă e toamna asta. Am stat pe terasă, am băut, am vorbit, cu piese hard-rock de pe best off-uri în fundal. 
 
Primul pe scenă a fost Dávid Makó, folkist maghiar cu tactici alternative, cunoscut în scena locală din nişte trupe mici de stoner şi Southern, care a ales stilul nomad şi astfel are proiectul The Devil’s Trade cu care merge peste tot. Dacă nu ştiam despre el, aş fi jurat când am intrat în sală că era american. Altfel, e un ungur american, un „man of constant sorrow”, deloc haios ca să amintească de capodopera fraţilor Coen, „O Brother, Where Art Thou?”, deci sigur că Makó nu lucrează la calea ferată. E un tip uşor corpolent şi pare genul dintr-o bucată, mustaţa îţi aminteşte un pic de Charles Bronson, ţi-l poţi imagina fie pădurar, fie că gestionează ceva într-un depozit la un retailer cunoscut. Textele lui dintre cântece aveau ceva încărcătură afectivă, ba chiar destulă şi avea un fel foarte simplu şi eficient de a atrage urechile mulţimii către poveştile lui puse pe compoziţii de chitară în rigorile compoziţionale contemporane ale folkului. Dacă n-ar sta atât prin turnee, omul ar putea avea orice meserie, nu vă luaţi după ce am părut eu că-mi închipui, am făcut-o din disperare de cauză ştiind că sigur nu lucrează la calea ferată, un mediu care poate că a dat naştere artelor doom, iar nimeni nu consemnează asta cu negru pe alb. 
 
The Devil's Trade

Ar fi mers reprezentaţia The Devil’s Trade şi în contextul acela clişeic, cu el şi toţi oamenii aşezaţi în jurul unui foc înalt, într-o curte, lângă o cabană cu energie electrică, cât să permită alimentarea pedalelor pentru reverb şi alte efecte folosite de ungur. Ce-i drept că muzica nu e atât de americană, înverşunarea vocală poate fi o marcă transilvăneană, de exemplu, dar linia instrumentală se inspiră dintr-un conglomerat de tradiţii, unde poţi identifica multe faze atât din folkul vechi cât şi modern, acela pe care-l alegea si Eddie Vedder atunci când compunea coloana sonoră la „Into the Wild”, inspirat probabil din pitorescul Americii de Nord şi singurătatea care vine la pachet cu senzaţia de vast, ceea ce se potriveşte de minune cu poezia maghiară. După cum am văzut la Quantic, The Devil’s Trade recurge şi la instrumente tradiţionale şi cântă foarte mult şi foarte convingător despre chestii de-ale vieţii, drumuri, simţăminte şi alte din astea care nu necesită stagnarea sub un concept. 
 
The Devil's Trade

Pauza a fost foarte scurtă având în vedere întârzierea, aşa că am pierdut o parte fix din piesa pe care o menţionam mai devreme, „To You I Give”. Turneul Crippled Black Phoenix avea rolul de a prezenta discul nou, „The Great Escape”, deja al 11-lea în discografie. Nu ştiu de ce uneori am impresia că vorbim despre un grup aflat pe la al patrulea, al cincilea album, chiar dacă experienţa îndelungată a trupei e sesizabilă, dar asta e poate pentru că eu am aflat de Crippled de-abia acum patru, cinci albume. Ar fi fost lesne să fi aflat de acest grup chiar de la început, având în vedere că liderul e Justin Greaves şi, din ce ţin minte, trupa a fost fondată chiar după ce a plecat de la Electric Wizard, unde a făcut treabă pe albumul „We Live”, moment în care a apărut în formula doper-ilor şi Liz Buckingham. 
 
CBP

Revenind, „The Great Escape” a fost subiectul principal în setlist-ul de la Bucureşti sau pe-aproape. Cred că s-a cântat cam jumătate de album şi nu-i de colo, având în vedere că trece lejer de-o oră. Modul ăsta de a compune cu preocuparea majoră pe atmosferă, cu riscul de a duce piesele către o durată considerabilă, în vreme ce dinamica nu e neapărat sesizabilă, e destul de unsafe pentru un anume public, motiv pentru care în Bucureşti nu cred că au fost mai mult de 80 de oameni. Aşa cred eu că se întâmplă lucrurile, în general cu muzicile care se bazează pe construcţii cu straturi peste straturi peste straturi şi culminaţii pe care le poţi simţi doar dacă ai acordat atenţie totală de la bun început. 
 
CBP

Faza cu Crippled Black Phoenix e uşor dubioasă în cazul live, fiindcă depinde foarte mult pe ce scenă cântă. Depinde de condiţiile de sonorizare de pe scenă, pe care cei din faţă sigur că nu au cum să le detecteze. Cum probabil am mai scris în trecut, Quantic a devenit foarte okay la capitolul ăsta şi se vede că oamenii de-acolo au investit într-un PA de calitate. Nu ştiu ce se aude pe scenă şi cred că, oricâte intenţii bune ar avea cineva de la un club, cu sunetul pe scenă situaţia e un pic mai dificilă. Variaţiile imprevizibile de tempo din timpul concertului, sau mai degrabă creşterea nejustificată a acestuia mi-au dat de înţeles că trupa britanică era confuză. Nu a fost grav totuşi. A fost mult mai mare haosul când i-am văzut prima dată, la o ediţie Dark Bombastic Evening din Alba-Iulia, unde din nou, sunetul s-a făcut ireproşabil la fiecare show, dar cei de la Crippled Black Phoenix parcă nu se înţelegeau intre ei. La scurt timp aveam să-i văd pe scena principală de la Roadburn, unde nu ar fi avut cum să aibă vreo scuză. Nici nu le-a trebuit, fiindcă au fost flawless şi de-abia atunci s-a pus toată tristeţea caracteristică muzicii în scenă. A fost de o intensitate rar întâlnită! Ce am auzit la Quantic, s-a situat cumva între cele două exemple, nici aşa mare pierzanie ca în primul caz, nici intensitate fără măsură, ci doar un show în regulă. Pe măsură ce se avansa în setlist, trupa creştea în coerenţă, deci probabil că a avut nevoie de o oareşce vreme de acomodare cu setările de la faţa locului. Oricum, în linii mari s-a cântat corect.
 
CBP

Mi-ar fi plăcut mai multă Belinda Kordic pe scenă, dar lista de cântece a ţinut-o parcă mai puţin ca alte dăţi la microfon. Ţine de sadomasochism să vrei să o auzi cât mai mult având în vedere câte ravagii face tonul ei total particular… Evident că e frumos, dar atinge o coardă sensibilă care te face să crezi că trăieşti acum două secole, faci parte din echipa unui circ şi ceva anume s-a întâmplat în viaţa ta de trăieşti o depresie continuă fără gând de „the great escape”. Altfel, pe chitaristul suedez Jonas Stålhammar nu l-am văzut deloc, dat fiindcă nu a putut fi prezent în acel turneu. Probabil a avut alte concerte cu At the Gates
 
CBP

Dincolo de asta, s-a cântat de pe aproape toate albumele, cu excepţia primului, iar alte materiale de care nu-mi amintesc acum să fi fost bifate sunt „Destroy Freak Valley” şi „White Light Generator”. Toată melancolia expusă pe scenă m-a făcut să asociez trupa cu o practicantă a muzicii de salon dintr-o eră inexistentă. Structura de cămin cultural de la Quantic poate că a ajutat la ideea asta, iar cele câteva zeci de oameni răsfiraţi, care aplaudau lipsa generală de speranţă, au contribuit fără doar şi poate. Speech-urile incluse în piesele Crippled Black Phoenix, care au ceva de scormonit în natura problematică a omenirii au înlocuit cu succes prezenţa unui maestru de ceremonii şi poate tocmai tematica muzicii m-a impiedicat să găsesc o eră concretă pentru acea manifestare… „Human Nature Dictates the Downfall of Humans”… Ar fi prea banal să-i zicem nihilism, mai ales că nu e. Poate că e romantism. Muzica Crippled Black Phoenix e romantică şi prin temă şi prin stil, doar că sentimentalismul pleacă din alte surse vitale decât cele înscrise în istorie în registrul romantic. Nu e nimic „nemaicreat”, e ceva plasat între Pink Floyd-ul de la sfârşitul anilor ’70 şi Swans-ul începutul anilor ’90, ritm scăzut şi dramă cu armonii trase de păr într-un stil contagios, contemplare asupra stării de nestare… Le ştiţi. Ar fi mai fi asocierea aceea cu tristeţea post-rock în muzica Crippled, dar e mai degrabă rodul goth-ului, post-punkului şi altor hibrizi care au format nişte armonii de chitară înainte ca cineva să se gândească la termenul post-rock şi implicit la izolarea unor fragmente melodice pentru a crea un sugben de sine stătător. 
 
CBP

CBP

CBP

CBP

Am stat destul în trecut. Urmează altele, de exemplu: Jazz Nouveau aduce Eivind Aarset în formula de trei la Control, pe 5 noiembrie, The Ocean cu Rosetta pe 14 în acelaşi loc, festivalul Metal Gates cu Vulture Industries, Rotting Christ şi încă o grămadă de trupe pe 16 noiembrie, Still Corners pe 20 în Control, Shining-ul norvegian cu Alithia pe 21 în Fabrica şi Spiritual Front cu Black Water pe 30 noiembrie în Quantic… Toate astea doar în noiembrie şi sunt doar cele care mă interesează pe mine. Sigur sunt mai multe. Poate mai scriu despre una sau două… Have fun
 

Autor: Gina S.
Data concert:  October 10, 2018  | 0 Comentarii  | 8224 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Crippled Black Phoenix cu The Devil’s Trade în deschidere – muzică de salon dintr-o eră inexistentă

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte