WHITE WALLS - Grandeur

În toamna lui 2018 avea să se desfășoare în Germania festivalul de rock-metal progresiv Euroblast, în care cei de la White Walls urmau să urce pe scena secundară. Așa mi-am zis că ar fi cazul să ascult absolut toate formațiile de acolo (în jur de 40), în primul rând pentru a descoperi noi sunete, dar și pentru a-mi da seama de nivelul actual al trupei constănțene pe plan internațional. Și nu sunt deloc subiectiv când spun faptul că în afară de Long Distance Calling (capul de afiș al festivalului) și Soen (trupă pe care fix atunci am descoperit-o), White Walls era de departe cea mai originală formație - meritand din plin să își prezinte muzica pe scena principală, printre capii de afiș. Adevărat, atunci aveau la activ două albume (și un single) destul de greu de digerat pentru un public mai larg. Probabil că acesta este și motivul pentru care în 2020 White Walls ne-a propus o muzică mai accesibilă prin Grandeur - pentru a le arata tuturor că și ei pot, și nu doar că pot, dar o fac la cel mai înalt nivel. Ceea ce vreau să spun este că White Walls a fost și este o trupa foarte mult subapreciată, fără nici un motiv clar și concret.

 

Grandeur e un album pe care l-am așteptat cu sufletul la gură, ce mă surprinde total prin forța degajată, dar și prin faptul că a venit cu ceva nou, exact așa cum băieții ne-au învățat încă de la Mad Man Circus (2010). Avem parte din plin de refrene, dar și de o producție zid, care te lasă fără aer, asigurată de Forrester Savell - un tip care printre altele s-a ocupat și de primele două albume Karnivool (Sound Awake fiind, desigur, printre ele). Cu toate că personal înclin spre stilul mai aerisit regăsit pe Mad Man Circus și mai ales pe preferatul meu Escape Artist (2013), pentru White Walls, Grandeur e un mare progres, întrucât îi oferă ascultătorului de metal exact ceea ce vrea să audă.

 

Sonoritățile ce își fac loc aici, oricând pot fi confundate cu matematica. Inclusiv noul tobar, Theo Scrioșteanu, este neașteptat de bun și de calculat, făcându-ne să nu îl regretăm mai deloc pe Marian Mihăilă, așa cum personal m-aș fi așteptat. De această dată chitara este scoasă mult mai în față, dar și mai distorsionată, față de ceea ce auzeam pe anterioarele două discuri. Nimic rău în asta, din contră - Alexandru Dascălu este un creator de artă, coroborat și cu faptul că basul lui Șerban nu își pierde deloc din calitate, e omniprezent pe album; doar că acum trebuie să sapi mai mult după el prin aglomerația de chitări. Favorita mea este de departe Month's End, piesă în care Eugen Brudaru își prezintă teza de doctorat, mai ales când vocea clean intră în acțiune. Foarte mult îmi plac și Eye for an I, Holy Worse, Descend și Marche Funèbre. 

 

Chiar dacă prin albumul ăsta originalitatea nu mai este la cel mai înalt nivel (se pare că excelenta producție are și ea un preț), acesta e un capitol la care, inclusiv în condițiile de față, ar fi excelat în raport cu trupele prezente la Euroblast 2018: majoritatea dintre ele (atenție, susținute de case de discuri importante) abuzând de un djent obosit, fad, fără nici cea mai mică urmă de inovație. Ei bine, nu același lucru îl putem spune despre White Walls: încă de la înființare a fost o trupă care s-a autodepasit, reușind să-i ofere ascultătorului ceva unic, ceva ... cu adevărat grandios.

Fantotzii Nota: 9.5