SADDAYAH - Apopheny of Life

Metalul „extrem” continuă să domine scena românească. Sau e doar impresia mea? Se pare că nu. Am dat de curiozitate o căutare pe Metal Archives și rezultatul a fost cam cel așteptat. Printre primele zece trupe românești listate acolo (în total sunt 410, de altfel), trei au fost de metal simfonic, restul au fost categorizate ca Deathcore, Thrash Metal, Funeral Doom Metal, Black Metal, Atmospheric Doom/Death Metal, Death/Black Metal, Black/Folk Metal. Nu e neapărat ceva unic, dar e totuși ceva specific (românesc). Explicația ține probabil de faptul că la noi metalul nu a devenit niciodată mainstream, iar undergroundul e mod tradițional zona extremismelor. Mă rog, povestea e puțin mai complicată și situația puțin mai complexă. Cu toate astea, când primesc spre ascultat / recenzat un nou album românesc mă aștept în general să fie black sau death. Saddayah nu reprezintă excepția.

Ceva s-a schimbat însă în ultimii treizeci de ani: așteptările noastre. În 2019 nu mai are nimeni dreptul la puncte din oficiu. Am ajuns să pretindem un anumit nivel calitativ. Poate chiar ceva ieșit din comun. Am depășit de mult faza de „măcar avem și noi”. Deși nu știu exact când. Țin minte că m-am contrazis în 2009 cu un coleg pe tema asta, cu ocazia apariției celui de-al doilea LP Indian Fall, Seasons in Equilibrium. E bun albumul sau e bun la standarde românești? OK, e bun, dar cum sună prin comparație cu Opeth? Dar de ce să compari cu Opeth? Etc.

Are deci Saddayah nevoie de puncte din oficiu? Fără îndoială că nu. Poate Apopheny of Life fi considerat ca ceva ieșit din comun? Aici răspunsul e mai greu de dat. Descrierea de pe Facebook, de unique act in the vast, multi-faceted world of extreme metal e ușor absurdă. Dar asta nu înseamnă că trupa nu are personalitate. Dimpotrivă. Poți să ai personalitate și fără să fii revoluționar. Din lumea vastă, multi-fațetată a metalului extrem, Saddayah și-a însușit în primul rând death metalul old school (varianta Florida, nu Göteborg), pe acela l-a învățat însă la perfecție. Există pe Apopheny of Life și câteva urme de black, evidente în momentele mai melodioase ale albumului, dar per total rolul black metalului e mai degrabă ornamental. Și apropo de melodii, King’s Will e la un pas de a fi fredonabilă.

Am scris că Saddayah e old school, dar death metal clasic ar fi un termen mai potrivit aici. (Soundul albumului e de exemplu cât se poate de contemporan.) Apopheny of Life amintește de epoca glorioasă de dinaintea apariției specializărilor în death metal. De perioada în care death metalul putea să fie melodios fără a fi melodic și brutal fără a fi brutal. Acesta e până la urmă marele merit al LP-ului. Dincolo de performațele instrumentale și componistice, evident.
 

Gabriel Szünder Nota: 9