BLIND GUARDIAN - At the Edge of Time

In timp ce ma straduiam sa aprofundez At the Edge of Time (Blind Guardian n-a fost niciodata o trupa usoara, cu atit mai putin in ultima vreme) am rasfoit un pic forumul oficial, sa vad ce zic fanii despre el. Si am constatat ca A Night at the Opera (2002) apare des mentionat drept cel mai bun disc Blind Guardian, chestie cu care nu sunt deloc de acord; A Twist in the Myth (2006) este considerat o dezamagire, chestie cu care, iarasi, nu sunt de acord; At the Edge of Time este deja apreciat drept una dintre cele mai bune realizari ale trupei, chestie cu care nu sunt de acord nici atit. Ceea ce mi se pare, de altfel normal: A Night at the Opera a adus o schimbare drastica in muzica Blind Guardian, care a indepartat o parte din fanii vechi si a creat o noua generatie, care adora aranjamentele simfonice super-complexe si super-stratificate si piesa And Then There Was Silence. Asa ca e simplu cu albumul asta nou: daca sunteti din noua generatie, o sa va placa. Mie mi se pare mai slab decit A Twist in the Myth, care nu-i nici el vreun fel de culme. Dar sa detaliez.

In primul rind, am inceput sa ma cam plictisesc de albumele care cer timp si multe ascultari ca sa se deschida. Am inceput sa ma gindesc daca nu cumva asta e un defect al lor. Mai ales ca, de cele mai multe ori, ca si acum, se intimpla sa nu-mi schimb parerea initiala, chiar daca unele piese imi devin mai simpatice. Dupa primele patru ascultari imi formasem deja o idee si, la fel ca in cazul "capodoperei" A Night at the Opera, urmatoarele 10 nu mi-au schimbat-o radical. Am inceput sa retin unele refrene, dar n-am avut nici o revelatie. Dar, nah, nu puteam veni nepregatit, sa scriu pe site. Asta pe de o parte; pe de alta, eram chiar un pic mirat ca nu-mi place asa de tare un album pe care il asteptam inca de anul trecut. Mai ales ca precedentul fusese ca un fel de regasire dupa socul din 2002.

A Voice in the Dark a fost prima care mi-a placut (o ascultasem deja pe single-ul cu acelasi nume, lansat in iunie) si o consider drept cea mai buna de pe disc si singura care poate emite ceva pretentii la statutul de piesa clasica in discografia Blind Guardian. E energica, e complexa, nu are timpi morti, are linii melodice superbe si vocea lui Hansi e chinuita de jalea aia aproape sfisietoare (cintata pina la perfectiune pe Nightfall in Middle Earth). Restul nu rezista la comparatia cu piesele de referinta, dar printre ele mai sunt citeva bunicele. Cel mai catchy refren mi se pare ca e pe Valkyries; cea mai plina de energie mi se pare Tanelorn (Into the Void), dar sa nu faceti greseala sa o ascultati dupa Quest for Tanelorn (de pe Somewhere Far Beyond), la care face, evident, trimitere; cea mai simpatica dintre cele doua balade traditionale e War of the Thrones, atita timp cit nu e pusa linga Nightfall sau Bard's Song. Si cam atit. Fara sa fie cu adevarat slabe, restul compozitiilot nu-mi spun mare lucru. Sunt simpatice, dar reteta dupa care au fost facute, chiar daca e una proprie, si-a cunoscut deja gloria acum ceva vreme. Deci, nimic cu adevarat nou pe acest disc.

Totusi, sa nu uitam ca inregistrarile lui At the Edge of Time au costat ceva bani pe Nuclear Blast:  mai multe studiouri si o gramada de muzicieni: intreaga orchestra din Praga, un cor intreg, flautisti, violonisti si alti instrumentisti au pus umarul la succesul acestui demers grandios, ale carui orchestratii marete nu s-au vrut defel a fi artificiale. Si asta se cunoaste pe doua piese: prima si ultima. Si, din punctul meu de vedere, se cunoaste la modul deranjant. In ceea ce o priveste pe prima, Sacred Worlds, (scrisa din 2008 pentru jocul Sacred 2) alaturarea dintre partitura trupei si ce a orchestrei mi se pare fortata, nu gasesc ca ar exista o sinergie, se simte ca orchestra a fost adaugata pe deasupra, ca o completare. In schimb, pe Wheel of Time colaborarea este naturala, tema orientala de la inceput e mai mult decit promitatoare, dar, din punctul meu de vedere, interesul se pierde treptat, liniile melodice, si-asa timide, sunt strivite de greutatea aranjamentelor simfonice (al caror fan n-am fost niciodata). Un rezultat mediocru (nu e ceva ce nu s-a mai facut pina acum, doar am ascultat cu totii Rhapsody) al unei desfasurari impresionante de forte si de ambitie.

Cam asta e si impresia generala: dupa patru ani de la A Twist in the Myth, ma asteptam sa aud ceva care sa ma emotioneze mai tare. In schimb am dat peste aceleasi obsesii intr-o prezentare mai putin inspirata. Aceleasi aglomerari ale orchestratiei in zeci de straturi, coruri si aranjamente simfonice la limita de sus a bombasticului, totul cit mai complex, ca sa prinda si o margine de eticheta de progressive metal. Dar cind toate astea nu-s insotite de melodii prea stralucite, risca sa devina ori obositoare, ori plictisitoare.

Klawz Nota: 8